Vorbirea si tacerea in revelatie. Festschrift la cea de-a 65-a aniversare a Prof. dr. pr. Petre Semen

Dumnezeu, Cel ce nu inceteaza a Se comunica

† TEOFAN,
Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

In viata lumii si a omului sunt momente in care Dumnezeu vorbeste si momente in care Dumnezeu tace. Sau cel putin asa le percepem noi. Caci nu numai prin cuvantul lui Dumnezeu s-au facut toate, ci toate se si tin in fiinta prin cuvantul Sau, cel de viata facator. Incat, intelegand asa taina vietii, Dumnezeu nu inceteaza niciodata a vorbi. Daca ar inceta, viata insasi ar sfarsi.

In intreaga creatie, omul are un rol si un loc special. El nu doar ca primeste viata de la Dumnezeu, dar are inscrisa in fiinta sa si capacitatea de a grai cu Creatorul sau. Dumnezeu a vorbit cu omul in Rai, l-a cercetat si dupa izgonirea din gradina Edenului. Ulterior, departandu-se tot mai mult de Dumnezeu, omul a pierdut capacitatea de a primi cuvantul Sau. Patriarhii Vechiului Testament, prin viata curata si prin credinta in Dumnezeul cel viu, au putut primi in inima lor cuvantul dumnezeiesc. Iar cand Moise a vorbit cu Dumnezeu, poporul ce era scos din robia Egiptului, incredintat de realitatea acestui dialog, s-a minunat, exclamand: „Astazi am vazut ca Dumnezeu graieste cu omul si acesta ramane viu” (Deut. 5, 24). Uimire fireasca, pentru ca nu se mai intamplase in istorie ca vreun popor sa auda „glasul Dumnezeului celuiviu, graind din mijlocul focului” si „sa ramana viu” (cf. Deut. 4, 33).

Incat un inteles al cuvintelor ce se constituie ca motto al prezentului volum ar fi acela ca nu oricine si nu oricum poate primi cuvantul lui Dumnezeu. Pentru fiinta celui intunecat de pacate si cu inima invartosata de patimi si mandrie, cuvantul dumnezeiesc este foc ce mistuie. Pe de alta parte, mai ales dupa intruparea lui Dumnezeu-Cuvantul, putem deslusi si un alt inteles al versetului citat din cartea Deuteronomul. Omul ramane cu adevarat viu (nu doar biologic), in masura in care graieste cu Dumnezeu. Din relatia cu Dumnezeu, Care ni Se comunica in Sfintele Taine, primim noi viata. De aceea, Sfanta Impartasanie se mai numeste si Cuminecare.

Pentru a dobandi viata vesnica e nevoie, asadar, sa primim si sa implinim cuvantul lui Dumnezeu. Asupra acestui lucru insista mult proorocii Vechiului Testament. „Asculta glasul Domnului in cele ce-ti graiesc eu si bine-ti va fi si sufletul tau va fiviu” (Ier. 38, 20), avertizeaza Ieremia pe poporul ales. Iar Isaia transmitea poporului ales cuvantul Domnului: „Ascultati-Ma pe Mine si viu va fi sufletul vostru” (Is. 55, 3). Cand, de-a lungul istoriei, evreii nu respectau cuvantul lui Dumnezeu, intrau in robie sau in mari necazuri, ori chiar erau dati pe mana mortii, caci nu implineau „ceea ce omul trebuie sa implineasca, ca sa fie viu” (Iez. 20, 21).

Chiar si dupa doua mii de ani de crestinism, ne confruntam cu dificultati in a percepe cuvantul Domnului. El nu inceteaza sa ne vorbeasca si azi, precum multimilor de pe muntele Fericirilor, dar o pretentie demonica de superioritate il impiedica pe om sa asculte. Si atunci, si acum, Mantuitorul avertizeaza ca nu Il putem auzi pentru ca, mandri fiind, cuvantul Sau nu incape in noi (cf. In 8, 37). Prea plini de sine si de ale noastre, nu mai avem cum sa facem loc lui Dumnezeu in inima si in viata noastra. Iar aceasta inseamna a ne da mortii, caci omul nu poate fi cu adevarat viu decat atunci cand este cu Dumnezeu, Cel ce ne spune: „Eu sunt viu si voi veti fi vii” (In 14, 19). Iar ca sa fie omul viu trebuie sa fie mai intai nascut din nou, „nu din samanta stricacioasa, ci din nestricacioasa, prin cuvantul lui Dumnezeu celviusi Care ramane in veac” (I Pt 1, 23).

O alta cauza a dificultatii cu care ne deschidem catre cuvantul lui Dumnezeu o reprezinta si inflatia de cuvinte, explozia de canale de informare din zilele noastre. Omul este derutat de varietatea coplesitoare de texte la care poate avea acces. Iar multe dintre scrieri sunt departe de a-si trage seva din solul fertil al Sfintelor Scripturi. Insa, chiar si in acest veac, Dumnezeu intra in dialog cu omul. Avem incredintarea aceasta mai ales cercetand viata celor ce s-au savarsit intru sfintenia Lui. Cunoastem ca Hristos Domnul a vorbit, nu demult, unui monah din Sfantul Munte. In straduinta lui de a se apropia de Dumnezeu, cand era convins ca strigatul sau este in zadar, ca se mistuie in tacerea neinduplecata a Domnului, Sfantul Siluan Athonitul (1866-1938) aude: „Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui”. Astfel, afla calea smulgerii din inima sa a radacinii pacatului, mandria, si a bunei asezari in starea de smerenie, cea care face ca dialogul cu Dumnezeu sa devina posibil.

Ucenicul acestui sfant contemporan, Arhimandritul Sofronie Saharov(1896-1993), a experiat si tacerea lui Dumnezeu, in sensul ca nu a primit cuvant lamuritor de la Domnul cand a fost supus unor grele incercari. Intr-o scrisoare din 1984, Parintele Sofronie noteaza: „Greu este noua sa invinovatim pe Dumnezeu si sa ne indreptatim pe noi insine, dar iarasi, nu este usor sa facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau sa se faca aparatorii dreptatii lui Dumnezeu, uitand de infricosatele chinuri prin care a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tacem si noi”.

Dar si tacerea, ca si cuvantul, poate fi tot o forma de comunicare. „Sunt cuvinte care nu cuvanta/ si sunt taceri ce pot sa spuna tot”, constata Demostene Andronescu, un poet care a trecut prin iadul temnitelorcomuniste. Si cand ne graieste, si cand tace, Dumnezeu ne comunica ceva. Se comunica pe Sine Insusi, daca noi avem smerenia de a-L urma intru toate. Tacerea poate fi locul in care noi crestem in Domnul, daca staruim in a-I vorbi. In tacere, Dumnezeu ne face loc la masa dialogului, e o invitatie de a ne cultiva demnitatea de persoane capabile a I se adresa.

***

Tema aceasta, a vorbirii si a tacerii in Revelatie, este fundamentala pentru viata crestinului. Este binevenit, asadar, acest volum, care cuprinde o frumoasa desfasurare de texte, de reflectii pe marginea acestui subiect. Faptul ca ele sunt dedicate, la implinirea a 65 de ani de viata, unui om atat de absorbit de cuvintele Scripturii, nu este deloc intamplator. In persoana Parintelui Profesor Petre Semen vorbirea si tacerea au intotdeauna un rost. L-am cunoscut bine, in vremea cand era cadru didactic la Seminarul Teologic din Craiova, regasindu-l apoi, dupa mai bine de doua decenii, la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Dumitru Staniloae” din Iasi. Il cunosc ca pe un om care-si hraneste fiinta din cuvantul Scripturii, in special din textele Vechiului Testament. Asa cum consfinteste traditia noastra patristica, in Evanghelie se recapituleaza Legea si Proorocii. Incat ravna Parintelui Petre Semen pentru a cerceta sursele prime, cronologic vorbind, ale credintei noastre, trebuie inteleasa prin prisma cuvintelor psalmistului: „In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps. 41, 2).

Parintele Profesor Semen s-a impus, mai intai, in constiinta seminaristilor, apoi, a studentilor, ca o persoana cu reale abilitati didactice. Seriozitatea discursului academic, corectitudinea, impartialitatea, punctualitatea, lucrul intotdeauna bine facut sunt cateva dintre calitatile care l-au impus in invatamantul teologic romanesc. Sfintia sa are capacitatea de a se pregati temeinic pentru implinirea misiunii primite de la Dumnezeu, indiferent de natura ei: fie ca este vorba despre cursul de la catedra, de predica de la amvon sau de redactarea unui text teologic.

Ii dorim Parintelui Profesor Petre Semen sa continue ani multi de acum incolo a lucra in ogorul Domnului, avand alaturi, mai ales, frumoasa-i familie si pe cei ce ii sunt ucenici. Sa fie binecuvantat in lucrurile sale si toate sa fie savarsite spre slava lui Dumnezeu, Cel Intreit in Persoane, pe Care sa-L primeasca in casa si in inima sa precum Avraam L-a primit la stejarul din Mamvri.

Binecuvantam pe toti cei care, cu dragoste si cu recunostinta, s-au ostenit pentru ca acest volum sa vada lumina tiparului, vorbind lumii despre Dumnezeu, mai ales acum, cand adesea lumea tace in privinta Sa. Sa avem credinta lui Avraam, rabdarea lui Iov, pocainta lui David, indrazneala lui Moise si ravna lui Ilie pentru ca sa putem pregusta, inca din aceasta viata, lumina taborica a slavei Domnului nostru Iisus Hristos!