Un ev enorm si delicat - Serban Foarta

Fara a fi un autentic paseist, am nostalgia, la rastimpuri, a nu putine epoci revolute. Cam intre opt si zece ani, istoria antica era febletea mea. Apoi, prin Ivanhoe, sa zicem, am devenit un filomedievist. Prepubescent, Dumas le père m-a introdus, dupa aceea, cu delicii, intr-o istorie ce avea,-n curand, sa poarte denumirea (seaca) de „moderna”. Cei 3 + 1 muschetari urmau, vingt ans après, sa fie, fara sa-si bata prea mult capul, contemporani cu „pasoptistul” (sic!) Tratat de pace westphalez… Dar cea mai mare simpatie a mea, ca brav historiofil precoce, va fi ramas Veacul cel de Mijloc. Pe langa el, Antichitatea mi se parea,-n sfarsit, anosta, fara culoare si frigida (din cauza si a atator, poate, statui albite de intemperii). M-am bucurat, apoi, sa aflu ca si Verlaine avea parerea asta, si ca sufletului antic, „rude et vaine”, ii prefera, intr-un sonet ilustru, „le Moyen Age énorme et délicat”. Cu cat urcam mai mult pe firul vremii, cu-atat mai drag mi-era acesta – lasand pe dinafara, totusi, the Dark Age, cea care, inca, „rude et vaine”, nu-mi suradea. Acest rastimp imi producea, in rest, o disconfortabila senzatie de frig, de igrasie si epoca de piatra. Wikingii fascinanti, desigur, prin romantismul lor pirateresc, nu-mi spuneau mare lucru. Deschizand, apoi, ca pe o usa, coperta unor tomuri de istorie, o bruma de caldura,-n plina iarna („the winter of our discontent”), voi fi simtit iesind, nu peste mult, din apele (Aix!) termale ale Aachenului caroling. Pasiunea mea (ce,-n rest, faceam abstractie de versantul sumbru al feudalitatii) aveau sa fie, insa, politic incorectele (!) Cruciade (cu, totusi, nu putine benefice urmari in varii planuri), – incat chiar incepusem o balada ce debuta cu-aceste patru versuri: „O mie nouazeci si sase,/ An de la Domnul, slova spune,/ Multime mare se-adunase/ in negurosul Soare-Apune…” Aveam vreo paisprezece ani: nu-i asa ca-i induiosator? – Altminteri, n-am studiat istoria, caci m-a luat valul literaturitei. Dovada, chiar aceasta carte, – in care, insa, am ramas, se pare, acelasi filomedievist (ca, evident, traducator, nu ca istoric).