Trei comedii: Lysistrata. Viespile. Belșugul (Plutos) - Aristofan

 

„Am fost intrebat: la ce i-ar servi unui contemporan sa citeasca fie si numai cele trei piese de Aristofan pe care i le propun in volumul de fata? Intrebarea nu-i fara sens: Aristofan a trait acum aproximativ 2400 de ani; lumea lui era, sau cel putin asa ne-o inchipuim, complet diferita de a noastra, la inceputul secolului XXI. Alte ocupatii, alte griji, alte bucurii, pana la urma altfel de oameni la el si la noi, nu-i asa? Si atunci de ce i-am acorda batranului comediograf mai mult decat o atentie de tip arheologic, si nu i-am prefera in schimb lecturi mai actuale pentru orele libere?

Chiar asa, altfel de oameni la el si la noi? Nu tocmai. Eu cred ca distanta dintre lumea lui si a noastra e inselatoare, caci nu sunt altfel oamenii in esenta lor acum fata de atunci, ci doar ambalajul lor, pentru a spune astfel, s-a schimbat destul, poate pana la nerecunoastere. …Sa-l desfacem, si ce sa vezi: regasim sub foile lui colorate omul dintotdeauna, prea putin diferit de cel din epoca Atenei clasice pe care il lua in deradere Aristofan.
Nu suntem si noi vanitosi ori invidiosi? Au pierit dintre noi demagogii, laudarosii si flecarii? Nu mai exista mincinosi, zgarciti, risipitori? Pe de alta parte, distributia inegala si chiar nedreapta a averilor e deja istorie? Certurile dintre generatii, necazurile varstei inaintate, problemele sexualitatii, ale educatiei tinerilor s-au evaporat? Oare razboiul a facut loc pacii universale? Domnesc cumva pe lume libertatea si buna-credinta? Suntem noi in stare, cu toate mijloacele noastre tehnice, sa traim cu adevarat bine si fericit? Intrebari retorice care dau a intelege, fara urma de indoiala, ca omul profund nu s-a schimbat deloc si ca dramele lui au ramas tot aceleasi de mii de ani.

La ce bun sa-l mai citim, deci, pe Aristofan? Poate chiar de-asta: ca sa radem de felul in care maiestrul poet face sa prinda viata pe scena, metodic si cu o logica sui generis, absurdul la care adesea nu dorim sa renuntam cu totul; si pentru ca apoi, in timp ce despachetam ambalajele civilizationale, sa observam cu melancolie sursa si obiectul rasului nostru – eternul lor miez neschimbator: noi insine.“ (ANDREI CORNEA)

 

 

Comedia veche, asa cum o cunoastem in mod precumpanitor din piesele pastrate ale lui ARISTOFAN (? 445–? 385 i. Cr.; i se atribuie 44 de comedii, dintre care au ajuns la noi 11), este indisolubil legata de succesele si esecurile democratiei ateniene: are o dimensiune cu dominanta politica si sociala, cu referire directa si critica la evenimente, institutii si personalitati politice si culturale ale timpului. Ea presupune existenta unei extraordinare libertati de expresie. Incercarile unor politicieni (precum Kleon) de a legifera impotriva comediografilor, inclusiv impotriva lui Aristofan, care-i ataca, vor esua. Probabil ca fictiunea teatrala comica si traditia religioasa dionisiaca au contribuit decisiv la mentinerea acestei libertati. Nu intamplator, dupa moartea lui Aristofan, in secolul IV, odata cu declinul politic al Atenei, comedia veche dispare. Dupa o tranzitie numita conventional comedia medie, se naste asa-numita comedie noua, reprezentata mai ales de Menandru. Aceasta e o comedie „burgheza“, de moravuri si de caractere, fara dimensiune politica si cu care chiar si un regim autoritar se poate impaca. Imitata de latinii Plaut si Terentiu, ea va constitui fundamentul pe care, incepand cu Renasterea, s-a asezat comedia clasica spaniola sau franceza – in situatii cand libertatea de opinie politica si de expresie este aproape exclusa.