Timpul florilor de mac - Margareta Anton

 

Reusind sa transforme in realitate cele mai ascunse plasmuiri ale imaginatiei, sa se impotriveasca imboldului firesc ce-l mana unul catre altul, pana in clipa in care scrisorile, pline de iubire, deschid usa secreta a inimii – o permanenta tentatie, o furtuna de emotii periculoase, o procesiune de chipuri, incordate iluzii... povestea ei, mai mult decat omeneasca, a lui, mai mult decat rationala sau poate mai putin... din vreme in vreme, ca o vara nedreptatita, mereu in asteptare in intuneric si taceri. Pentru cititor, greu de indurat suspansul printre florile de cires, amintiri care plutesc inca in orasul interzis, acolo unde revin ploile cu soare, recorduri, si ele in defilare, sub pasii care impung radacinile eliberate de ura, invidie, razbunare..., radacinile tulburate de fosnetul pasilor Edinei (si ei interzisi) in Timpul florilor de mac, fara promisiuni, doar pe langa iubire, si cand spre ea se-arunca, fara raspuns, pentru prima oara, acel strigat deznadajduit, intr-un joc neinteles, vesnic treaz, cu amurguri triste, va exista mereu Philippe, o blandete asezata peste nopti de rugi, de doruri zbuciumate, de lacrimi care au implorat tacerea sa vorbeasca viselor schilodite de atata „interzis“... un Philippe naruit sub lintoliul de frunze, de linisti, ca un dangat de clopot, ecouri... un Philippe prin campurile cu maci, iar Edina, plutind in deriva, mereu la banca de la fereastra altui timp, Edina sub salcie, ascultand o alta poveste de fantezie si imaginatie, o alta „privire“ care s-o intoarca la „caldura amintirilor reinsufletite“, o alta bucurie, un alt vis – vis de margarete – intr-un sublim poetic la hotarul nesfarsit al iubirii, un vis cu aripi spre sarutul din infinit „cu dor de rosu si cu verdele ce-i da ragaz, cu tipete de metale obosite, invinse de rugina“, sarutul altui veac, „melancolia adolescentei, melancolie pe care adesea o purtam cu noi toata viata... (Ileana Vulpescu)