Teoria pesteluI-fantoma - Horea Poenar

E timpul poate sa reafirmam importanta literaturii si sa avem curajul de a repune teoria literara in contact cu problemele majore ale lumii in care traim. Sa reafirmam, in mijlocul celebrarii globalismului post-Idee si al fricii fata de orice dimensiune universalista, forma de universalism a literaturii, cea care a creat, cum o spune Milan Kundera, istoria autentica a omului. E o forma de universalism accesibila doar artei, pentru ca stiinta sau cadrele politicii in care traim au cel mult acces la generalizare, la gasirea asadar a unei identitati valabile (sau care trebuie sa fie valabila, deci trebuie sa fie impusa) peste tot. E poate timpul, in lumea care ni s-a pregatit si in care suntem mereu disciplinati sa traim si sa gindim dupa bunele maniere, sa reafirmam maniera literaturii. 
     Fragment din volum:

 
    „Orice discurs prezent (in sensul apartenentei sale la aceasta lume, la aceasta contemporaneitate) care cauta esenta unei forme (asa cum am ales sa numim, in acest text si doar ca ipoteza de lucru, esenta cinematografului) nu este nimic altceva, in termenii lui Paul de Man, decit alegoria propriului esec. De asemenea, din cauza cuvintelor (ce sunt citite intotdeauna cu un bagaj semantic presupus), teritoriul unui astfel de discurs devine nu doar o geografie epuizata si ambigua, ci e pindit de o suma considerabila de neintelegeri. Din multe puncte de vedere, este ceea ce i se intimpla teoriei in, iarasi, prezentul pe care il impartasim.
    La un moment dat in textul a carui lectura am inceput sa o urmam, Sherlock Holmes isi localizeaza teritoriul investigatiilor proprii, singularitatea demersului reprezentat de a cincea naratiune, in zona „complexului si a neobisnuitului". Tentatia traditionala este, dimpotriva, aceea de a echivala teoria cu „obisnuitul" si, prin ordinea si logica ratiunii, de a o reduce la „simplu", origine si esenta — prin tocmai aceasta simplitate — a adevarului. Teoria merge insa mai degraba in directia si profunzimea „neobisnuitului”, asumindu-si in felul acesta toate trasaturile de iritare a prejudecatilor si 
de asemenea capacitatea de a expune — in general oblic sau lateral — conventiile echivalate cu adevaruri, naturalizate, pe care le utilizam.
    Cuvintele trebuie percepute in mobilitatea lor, in miscarile ce le sunt permise de contextul in care apar (asemanator structurii ce inceteaza sa mai fie centrata, despre care Derrida vorbea deja in 1966), de fluxurile de sens pe care le permit si din care construiesc realul ce poate fi comunicat. Paradoxal poate (intr-un prim moment al meditatiei, cel situat in marginea cuvintelor, in jocul Ior continuu intre ceea ce aduc si ceea ce pierd), cautarea esentei e si cautarea singularitatii, doar ca, asemenea unui efect indirect, singularitatea pe care o gasim, care devine vizibila, e mai putin a formei cinematografului (pentru a ramine in spatiul exemplului ales/reperat), cit chiar a teoriei.”