Tatunu - Alexandru Lascarov-Moldovanu

 

 

O liniste buna se cobori in incaperea sufletului, curatita de paianjenii indoielii. Intr-o dupa-amiaza viforoasa, pe cand cugeta la aceste lucruri, trecu prin dreptul casei convoiul stiut. Privind pe geam, Tatunu fu patruns pana in adancuri de induiosare si mila. Inserarea cernea paienjenis de umbre, fulgi mari piezisi bateau impotrivaconvoiului. Un soldat ducea in frunte o cruce. Nu mai era nici trompet, nici preot. Doi gropari veneau dupa car. Ladoiul avea la sine numai un singur lemn omenesc. Atunci, deodata, in incaperea sufletului navali o cumplita mila, panza de lacrimi cobori peste privire. Dar cum statea si privea asa, iata ca tabloul se prefacu… Cel ce purta crucea nu mai era un soldat, ci Altcineva… Avea hlamida sfasiata, trup istovit sub cruce, spini pe frunte… Iar, dupa el, multimea se marise… Venea popor si osteni… Se auzeau urlete si strigate… Ca in noaptea aceea, cand statea cu Maria si cu badia Tuderita, pe treptele casei lui… Dar acum, chipul de durere parca se tesea si din duhul lui, din toate faptele din urma, din toate durerile, din toate greselile, din toate nazuintele lui… Si, deodata, cel ce purta crucea intoarse spre el o privire… Vasta cat intregul sens al existentei miloasa, cat mila oamenilor laolalta si iubitoare, cum numai cineva dinafara vietii omenesti poate avea si darui… 
Alexandru Lascarov-Moldovanu