Suite pour Piano op. 10, Prelude et Fugue - George Enescu

   Enescu a scris Suita op. 10, in Re major („Des cloches sonores“) in vara lui 1903 pentru concursul de compozitie al revistei pariziene Musica organizat in cadrul Conservatorului din Paris, unde a castigat premiul I. Si-a dedicat Suita profesorului de pian Louis Diémer, poate cel mai important specialist in literatura muzicala veche din Parisul de la cumpana veacurilor. Suita op. 10 imbina intr-un melange unic impresionismul francez, tendintele neobaroce, suflul postromantic, dar si inconfundabilul, ireal de indepartatul melos romanesc. Temele sunt strans inrudite si bazate, in esenta, pe doua note: motivul „clopotelor”, o celula ritmico-melodica in permanenta transformare. Desi influentele impresioniste isi fac, fara indoiala, simtita prezenta (dupa propria marturisire a
compozitorului: « il y a une Pavane et une Bourrée assez Ile-de-France »), Enescu se
indeparteaza totodata de obisnuita transparenta, utilizand o scriitura densa si opulenta ce
atinge in anumite pasaje pana la zece voci si cere artistului interpret sa faca uz de pedale
extrem de masive (le-as numi chiar „brahmsiene”), in special in Toccata – care difera prin
affetto-ul ei atat de mult de omonimele sale apartinand lui Debussy sau Ravel – sau in
Bourrée, unde compozitorul dezlantuie o fantezie armonica fara limite.
   Prélude et Fugue in Do major (prima data publicate abia in 1965) au fost scrise imediat dupa Suita op. 10, in septembrie 1903. Preludiul surprinde prin ecourile impresioniste, in timp ce Fuga – „magistrala“, cum o numeste raspicat Pascal Bentoiu – e construita impecabil pe un schelet à la carte care se apropie de forma de variatiuni, unde tema este tratata in spiritul unei improvizatii baroce organistice, dar si in cel al variatiunilor ornamentale clasico-romantice.

RECENZII