Strada Dughenelor Intunecoase, Patrick Modiano

Cel mai cunoscut roman al lui Patrick Modiano,Strada Dughenelor Intunecoaseeste singurul din opera sa care a primit Premiul Goncourt in 1978, detinand si recordul de traduceri in peste patruzeci si cinci de limbi. In 2014, scriitorului francez i se acorda Premiul Nobel pentru literatura. Motivatia juriului:„pentru arta rememorarii prin care evoca cele mai absconse destine umane si dezvaluie universul vietii sub Ocupatie“.

In toamna lui 1965, cand Constantin von Hutte isi inchide agentia de detectivi particulari, singurul sau angajat, care sufera de amnezie si caruia, cu vreo zece ani in urma, i-a facut rost de acte de stare civila pe numele Guy Roland, incepe o ancheta pentru a-si descoperi propria identitate. Un fir il conduce pe urmele unui anume Pedro McEvoy, secretar la o legatie din America de Sud, care locuia, in timpul Ocupatiei, pe Rue Cambacérès, arondismentul VIII, din Paris. Dar acesta putea fi Jimmy Stern, disparut in 1940. Si ce s-a intamplat cu frumoasa Denise Coudreuse, de care Pedro era atat de indragostit si cu care se refugiase la Megève si apoi incercase sa treaca granita clandestin in Elvetia? In cautarea lui disperata, ajungand sa se identifice cu Pedro, eroul amnezic incearca sa readuca la viata, fie prin relatarile unor martori, fie prin imaginare si vis, o galerie pestrita de personaje din trecut, care se dovedesc insa a fi numai umbre ratacitoare.

„Acolo exista pasaje legate de parintii mei si de insi bizari pe care acestia i-au cunoscut. Este o carte care se refera la Ocupatie, dar nu e deloc realista. Am folosit numele unor oameni reali pe care i-am observat in copilarie, dar cartea e conceputa ca un vis. Mereu m-a preocupat amnezia, tema tratata in literatura de Giraudoux sau Anouilh si care m-a impresionat mai ales in filmele noirs americane.“ (Patrick MODIANO, Libération, 2013)

Scurt fragment:

Nu sunt nimic. Nimic decat o silueta luminoasa, pe terasa unei cafenele, in seara aceea. Asteptam sa se opreasca ploaia, o aversa care incepuse chiar in clipa in care Hutte se despartea de mine.

Cu cateva ore mai inainte, ne intalnisem pentru ultima oara in localul Agentiei. Hutte statea, ca de obicei, inapoia biroului masiv, dar cu paltonul pe el, astfel incat aveai intr-adevar senzatia unei plecari. Eu ma asezasem in fata lui, in fotoliul de piele rezervat clientilor. Lampa de opalina difuza o lumina vie care ma orbea.

- Ei bine, Guy... S-a terminat... a spus Hutte cu un suspin.
Pe birou zacea aruncat un dosar. Poate cel al ornuletului brunet, cu privire speriata si fata buhaita, care ne insarcinase sa-i urmarim nevasta. Dupa-amiaza ea avea sa se intalneasca cu un alt omulet brunet, cu fata buhaita, intr-un hotel de pe Rue Vital, langa Avenue Paul-Doumer.

Hutte isi mangaia ganditor barba, o barba aproape carunta, scurta, dar care-i gadila obrajii. Ochii lui mari si luminosi priveau pierduti in gol. La stanga biroului, scaunul de rachita pe care ma asezam in orele de lucru. Inapoia lui Hutte, rafturile din lemn de culoare inchisa acopereau jumatate din perete: erau aici ghiduri Bottin si anuare de toate genurile din ultimii cincizeci de ani. Hutte imi spusese deseori ca erau niste instrumente de lucru de neinlocuit, de care nu s-ar desparti niciodata. Si ca aceste ghiduri Bottin si anuare erau cea mai de pret si mai emotionanta biblioteca pe care o puteai avea, pentru ca in paginile lor erau repertoriate multe fiinte, lucruri si lumi disparute despre care numai ele puteau depune marturie.

- Ce-o sa faci cu toate Bottin-urile astea? l-am intrebat pe Hutte, aratandu-i rafturile cu un gest larg al bratului.

- Le las aici, Guy. Nu renunt la contractul de inchiriere a apartamentului.
Arunca o privire grabita in jur. Cele doua canaturi ale usii care dadea in camaruta invecinata erau deschise, astfel ca se puteau vedea canapeaua de catifea uzata, semineu] si oglinda in care se reflectau rafturile cu anuare si Bottin-uri si figura lui Hutte.

Adesea, clientii nostri asteptau in camera asta. Un covor persan acoperea parchetul. Pe perete, langa fereastra, era agatata o icoana.

- La ce te gandesti, Guy?
- La nimic. Deci mentii contractul de inchiriere a apartamentului?
- Da. O sa vin din cand in cand la Paris, asa ca Agentia o sa-mi serveasca drept locuinta provizorie.

Imi intinse tabachera cu tigari.
- Mi se pare mai putin trist sa pastrez Agentia asa cum era.

Se implineau opt ani si mai bine de cand lucram impreuna. El insusi crease agentia asta de detectivi particulari in 1947 si lucrase cu multi altii inainte de a lucra cu mine. Rolul nostru era sa furnizam clientilor ceea ce Hutte numea"informatii mondene".

Cum ii placea adeseori sa spuna, totul se petrecea intre"oameni de lume".

- Crezi ca o sa poti trai la Nisa?
- Sigur ca da.
- N-o sa te plictisesti?

Sufla fumul tigarii.

- Odata si odata tot trebuie sa te retragi, Guy. S-a ridicat greoi. Hutte trebuie sa cantareasca
peste o suta de kilograme si are cam un metru nouazeci si cinci inaltime,

- Trenul meu pleaca la ora 20: 55. Avem timp sa bem un paharel.
O lua inaintea mea pe culoarul care duce in vestibul. Acesta are o forma ovala curioasa si pereti de un bej spalacit. O servieta neagra, atat de plina incat nu se putuse inchide, era pusa pe jos. Hutte o lua. O ducea sprijinind-o cu cealalta mana.
- N-ai bagaje?
- Am trimis totul inainte.

Hutte a deschis usa de la intrare, iar eu am stins lumina in vestibul. Pe palier, a sovait o clipa inainte de a inchide usa si la pocnetul acela metalic am simtit ca mi se strange inima. El marca sfarsitul unei lungi perioade din viata mea.

- Te-apuca tristetea, nu-i asa, Guy? imi spuse Hutte si scoase din buzunarul paltonului o batista mare cu care isi sterse fruntea.

Pe usa inca mai era fixata placuta dreptunghiulara de marmura neagra pe care sta scris cu litere aurite, straluci toare.
C. M. HUTTE Anchete particulare

- O las aici, mi-a spus Hutte.
Apoi intoarse o data cheia in broasca.
Am mers pe Avenue Niel pana in Place Pereire.
Se innoptase si, cu toate ca intram in iarna, era caldut. In Place Pereire ne-am asezat la Terasa Horten-siilor. Lui Hutte ii placea cafeneaua asta, pentru ca scaunele erau canelate"ca odinioara".

- Si tu, Guy, ce-o sa faci? ma intreba el dupa ce
bau o inghititura de coniac cu apa. - Eu? Am gasit o urma.

- O urma?
- Da, o urma a trecutului meu...
Rostisem fraza asta pe un ton pompos care-I facu sa zambeasca.
- Am fost dintotdeauna convins ca o sa-ti regasesti trecutul.


Acum era grav si asta m-a emotionat.

- Dar vezi tu, Guy, ma intreb daca merita intr-adevar osteneala...
A tacut. La ce visa? La trecutul lui?
- Iti las o cheie a Agentiei. Poti sa treci pe acolo din cand in cand. Mi-ar face placere.
Mi-a intins o cheie pe care am strecurat-o in buzunarul pantalonului.
- Si telefoneaza-rni la Nisa. Tine-ma la curent cu... trecutul tau.
S-a ridicat si mi-a strans mana.

- Vrei sa te conduc la tren?
- Nu... nu... E atat de trist...
A iesit din cafenea dintr-un singur pas mare, evitand sa se intoarca, si am incercat o senzatie de gol.

Omul acesta insemnase mult pentru mine. Fara el,
fara ajutorul lui, ma intreb ce s-ar fi intamplat cu mine acum zece ani, cand, pe neasteptate, fusesem lovit de amnezie si orbecaiam prin ceata. Il impresionase cazul meu si, multumita numeroaselor sale relatii, imi facuse rost chiar si de o stare civila.


Traducere: Serban Velescu
Anul aparitie: 2014
Format: 13x20 cm
Nr. pagini: 200