Spovedanie neterminata - Monahia Siluana Vlad

 

Cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, la Editura Doxologia a aparut a treia editie, revizuita, a cartii Genei Geamanu, „Spovedanie neterminata”. Cartea cuprinde patru parti intitulate sugestiv: „Presimtiri”, „Cautari”, „Marea ocolire” si „Iluminari si poticniri”, are o prefata semnata de Adrian Lemeni si o postfata de Mihai Zamfir. „Spovedanie neterminata” este un jurnal al convertirii la crestinism al autoarei. Zbuciumul sufletesc al Genei coincide cu ultima decada a ceausismului, cand tanara era obsedata de inutilitatea vietii, chiar daca ea cauta Calea folosind mijloace diferite, inclusiv exercitii yoga. Dupa moartea unei prietene, spre sfarsitul anului 1985, Gena, indrumata de duhovnic, Parintele Galeriu, reuseste sa se ridice din mocirla spirituala, sa se detaseze de lumesc si sa ia calea manastirii. Insa lupta cu sinele, cu raul dinauntru si din afara nu se incheie, ci urmeaza o alta lupta, aceea de a vietui duhovniceste, in concordanta cu invataturile Mantuitorului Iisus Hristos. Ultima parte a confesiunii, din decembrie 1989, descrie renasterea spirituala a Genei care coincide cu renasterea Romaniei. Asemenea Apostolului Toma, numit Geamanul, care pana nu-L atinge pe Mantuitorul Iisus Hristos nu crede in invierea Lui, Gena Geamanu isi incheie confesiunea cu marturisirea credintei: „Da, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul meu, vreau sa Te urmez cu toata fiinta si viata mea!”. Lupta Genei, cautarile si zbuciumul sufletesc, trairea demnitatii de crestin si traseul spiritual sunt de fapt luptele launtrice pe care fiecare dintre noi le ducem pe Cale. Lectura cartii ne va ajuta sa ne re-descoperim trairile sufletesti cele mai intime, dar totodata raspunde si unor intrebari nepuse, de frica sau din cauza unor clisee de gandire si traire.
De cateva zile ocolesc acest caiet. E pueril ca trebuie (acesta e cuvantul) sa scriu din cand in cand. Nu este un jurnal. E poate o parte din mine cu care stau de vorba cand nu mai pot sa fiu singura. Daca as putea reciti tot ce am scris pana acum as realiza ca, intr-un fel sau altul, am scris mereu despre aceleasi realitati. Si niciodata n-am gasit un raspuns la stupidele sau nestupidele mele intrebari. De ce? Oare chiar nu stiu sa raspund? Nu cunosc raspunsul sau refuz sa cunosc? Trebuie sa ma gandesc la asta. Ar trebui insa sa fiu sincera, si nu stiu daca pot. Toata viata mea afectiva este o minciuna. De ce? Cred ca din nevoia mea de a nu lua lumea asa cum este, de a descoperi dincolo de orice banalitate ceva, un ceva pe care l-am construit eu peste tot si mai ales in oameni. Si tot eu ii condamn ca sunt mincinosi! Eu am mintit, eu n-am luat niciodata ceea ce mi se dadea, ci ceea ce voiam eu sa mi se dea. Daca as incerca sa-mi povestesc viata, n-as reusi s-o fac. De ce? Pentru ca, in primul rand, neg tot ce-am facut pana acum avand convingerea (pe care nu prea vad cum as putea s-o justific) ca as fi putut face altceva. Cu totul altceva. Sunt lucruri pe care le povestesc ca fiind ale mele si care nu mi s-au intamplat dar sunt convinsa ca le-am trait, incurc amintirile cu plasmuirile imaginatiei mele bolnave. Da, cred ca am o imaginatie bolnava. E drept, intr-o vreme ma ajuta sa scap de realitatea care, de fapt, m-a schilodit. Acum insa, cand trebuie si vreau sa aflu ce este adevarat in mine, ma incurca. De ce mint? De ce ma mint? De ce m-am mintit mereu mintind mereu? De ce nu mint cum minte lumea? De ce nu sunt la fel ca toata lumea? Sau daca sunt, de ce nu traiesc ca toata lumea? Iar pun intrebari fara raspuns. Nu e bine asa. Trebuie sa limpezesc anumite lucruri. Sa ma uit in viata mea de acum, de astazi, si sa vad. S-o vad. Si vad: sunt disperata. Cuvantul pare mare, pompos, si pentru ca l-am spus de prea multe ori si totusi am continuat sa traiesc, si pentru ca azi iti e rusine sa mai spui anumite cuvinte care s-au golit de continut... Si totusi, sunt disperata. De ce? 1). Pentru ca mi-e foame si nu am ce manca. De ce nu-mi ajung banii? Nu stiu. Nu, nu-i bine, trebuie sa stiu. Sunt de vina cartile? Ca nu ma pot stapani sa cumpar carti? Dar am nevoie de ele mai mult decat de mancare. Iar seamana a exagerare. Dar nu este. Fara ele, fara lumea lor, fara vecinatatea lor, fara intimitatea cu ele, n-as reusi sa evadez din aceasta lume. Ce alta justificare ar fi? Lacomia? Dar cand intervine foamea fiziologica, ar putea fi invinsa aceasta lacomie de carti. Poate le cumpar din snobism? Dar cine isi poate permite sa fie un snob flamand? De ce sunt fericita cand cumpar o carte, chiar si cand dau ultimii bani pe ea? Pentru ca numai cartile au reusit sa ma mangaie in aceasta existenta, fara sa ma raneasca. Numai ele m-au ajutat sa traiesc mai mult, mai adanc, chiar daca in alt plan decat cel real. Dar nu e mai reala lumea cartilor decat „realitatea” din jur? M-a imbogatit aceasta lume a lor, sau m-a falsificat? Nu stiu si nici n-ar fi important sa stiu. Altfel nu era posibil. Pentru mine, cititul e la fel de necesar cum e mancatul pentru altii. Din acest motiv sunt singura. Oricine ar fi fost langa mine m-ar fi despartit de acest fel de a citi. Si asta nu se poate. Bun, nu se poate; atunci de ce nu sunt fericita cu cartile mele? Pentru ca, totusi, n-as vrea sa fiu singura. As vrea sa gasesc pe cineva la fel ca mine. Dar nu exista. De fapt acesta e cel de-al doilea motiv al disperarii mele. 2). Sunt ingrozitor de singura. La ce se reduce tot ce fac eu? Lucrez opt ore, una-doua le pierd cu viata biologica si drumu¬rile, trei-patru dorm si in rest citesc. Din cand in cand vad un film sau stau de vorba sau ma intalnesc cu un barbat (sau fac mai mult decat atat). De ce nu reusesc sa raman langa un barbat? De ce nu ma „distrez”, nu merg la spectacole, localuri, „ceaiuri”, de ce nu ma integrez macar in randul „disperatilor”, „razvratitilor”? In nici un caz dintr-un sentiment de superioritate, ci pur si simplu pentru ca nu pot fi acolo cu ei, si nici in alta parte. Si totusi, ce vreau? As vrea sa gasesc un barbat care sa descopere ce e bun in mine, sa aiba nevoie de mine in acest sens. Ar trebui sa stiu ca nu-l voi gasi niciodata, ca voi continua sa ma mint mereu. Dar ca sa ma conving de acest lucru am nevoie de o noua deceptie. Ma indragostesc mereu de cineva ca apoi sa fiu iarasi convinsa ca n-am iubit niciodata. Eram gata sa ma intreb daca exista iubire. Stiu ca exista. Nu stiu ce este fiindca n-am trait-o, dar stiu precis ce nu este din tot ce am trait... O dovada este si faptul ca actul sexual mi se pare profanator; or, toti oamenii din jurul meu, si nu numai ei, il considera ca desavarsitor al iubirii. De ce as vrea ca barbatii care imi fac curte sa nu-mi ceara sa se culce cu mine, dar sa ma doreasca totusi ca femeie? E o perversiune? Sunt frigida? Nu, pentru ca am cunoscut placerea. Mi se pare insa umilitoare, daca asta e tot. Si e atata agitatie si atat zgomot! La ce bun? Ca sa fii aruncat intr-o singuratate mai cumplita decat cea de care voiai sa fugi in imbratisare? Poate ca asta e adevarata mea infirmitate. Atunci, de ce nu renunt? Pentru ca am momente in care nu mai suport sa fiu singura si am de fiecare data impresia ca acum, de data aceasta, e altfel!... Ce e mai stupid este ca am avut intotdeauna sentimentul ca sunt nedreptatita. Ca nu pot fi la fel ca toti ceilalti, ca minciuna imi face rau si totusi nu pot sa nu mint si sa nu ma mint, ca nu pot exista asa cum as dori eu... De fapt, cum as dori? Cred ca as vrea sa am bani, bani multi. Daca as avea bani, as duce urmatoarea viata (nu sunt sigura ca as fi fericita, cred ca tot as suferi, dar ar fi un chin uman, strain de chinul provocat de imposibilitatea de a manca pana te saturi, de imposibili¬tatea de a ignora biologicul): as sta zile intregi in biblioteca, m-as ocupa de tot ceea ce vreau sa stiu si, poate, chiar as crea ceva. Am facut o descoperire: pe oameni i-am citit asa cum am citit si cartile, prin mine, prin afectivitatea mea, prin limitele bietului meu eu. Deci nu i-am cunoscut! Poate ca nici n-am suferit cu adevarat! Nu mai cred in nimic, nu mai am curajul sa sper nimic, si totusi continui sa traiesc si, poate inconstient, sa sper. Ce? Ma detest! Nu voi reusi niciodata sa fiu un om ca toti oamenii. Poate pentru ca mereu voi sesiza o superficialitate in care ei se complac de parca n-ar avea constiinta. Dar, atata timp cat constiinta nu se va elibera de stomac, sau macar stomacul nu va fi redus la dimensiunile lui morfo-fiziologice si omul nu va uita ca nu munceste ca sa manance, cat nu va descoperi ca nu exista ca sa-si castige painea, ca-si castiga painea ca sa existe, omul nu va fi cu adevarat om. Astazi oamenii din jurul meu se plang ca nu gasesc nimic pe piata, ca nu sunt cartofi, ceapa, ca viata e scumpa..., ca apoi sa spuna in sedinte ca totul e bine, ca ei sunt oameni de tip nou! Cum pot eu gasi aici ceea ce caut? Am reusit sa fug de aceasta corvoada riscand sa fiu vesnic flamanda. Am reusit sa nu mint pe tema „omului nou” renuntand la rasplata ce mi-ar fi facut viata mai comoda. Ce ar deveni aceasta societate daca toti oamenii ar fi ca mine? Dar, fiind asa cum sunt, ce devine? Ce sens are chinul lor? Sau al meu? Ce anume are sens? Si daca nimic nu are sens, de ce sa nu traiesc ca ei, fara sa ma chinuie problema sensului? Iar daca ma chinuie, inseamna ca exista. Atunci eu de ce nu-l vad? Ma intreb de ce nu scrie nimeni despre oamenii acestia reali, „socialisti”, asa cum sunt ei de fapt. Pentru ca nu e voie. Si pentru ca, daca ar fi voie, nu cred ca le-ar placea sa fie demascati. Si apoi, la ce bun? Tot ce se intampla este absurd, dar oamenii nu au voie (dar nevoie oare nu au?) sa stie acest lucru. Ei se incapataneaza sa se epuizeze in aceasta existenta fara macar sa se intrebe pentru ce si pana cand. Vorbe, vorbe..., peste tot vorbe pe care le repeta toti, in care nimeni nu mai crede, dar pe care le accepta. De ce? E felul lor de a se minti? Parca e mai frumoasa totusi minciuna mea. Numai ca, pe zi ce trece, nu ma mai pot minti, fug tot mai greu din acest real. Ce voi face? Ma detest cu adevarat, pentru ca din vina mea sunt asa cum sunt, pentru ca nu stiu sa fiu altfel, pentru ca ma lamentez in loc sa invat. Dar invatatul la ce-mi foloseste? E sigur ca nu invat ca sa termin facultatea, pentru a „trai mai bine”. Atunci ca sa stiu mai multe? Dar la ce-mi va folosi acest „mai mult”? Voi gasi poate o solutie teoretica, sau poate voi ajunge sa am un „nume”, poate chiar un „renume”, dar la ce-mi va folosi acest lucru daca e la fel de absurd si multul si putinul, si inaltul si josnicul? Dar mai bine sa fug in invatat. Si cand voi ridica iarasi ochii din carte, imi voi aminti ca-mi e foame, ma voi intreba de ce si pana cand, apoi voi adormi si viata va curge in continuare de parca totul ar fi normal si firesc. Am nevoie de o minciuna mai puternica. O voi gasi? 17 iulie Trebuie sa scormonesc in mine dupa putere si dupa un scop care sa ma fure cat de cat. 20 iulie In aceste minute omul ajunge pe Luna. E emotionant. Ei, cei doi, ce simt oare? Se gandesc la sensul vietii? Sau drumul lor ii scapa de intrebarea aceasta? Sau nu fac parte din cei ce se intreaba? 2 august 1971 In locul nostru, niste locuri goale in care ne cautam si-i cautam pe cei ce ne sunt si ne-au fost dragi. Gol, dar nu intuneric. Daca ar fi intuneric, nadejdea unei iluminari ne-ar intari. Dar se vede limpede ca locul e gol. Nu exista nimic langa care ne-am putea opri sau de care ne-am putea impiedica, cel putin... Cum se cheama dorul de a construi minuni in locuri goale? Cred ca trebuie sa umplem locurile goale. Suna ca: „Sa facem zece filme bune pe an”! Exista oare solutii practice la problema sensului? Daca nu, de ce ne intrebam?