Sinteze si exegeze critice - I. Negoitescu

"C ivilizatiile, a caror trecere o canta Eminescu in Memento mori, sunt jocul cel mai fastuos al operei lui si fara indoiala cea mai mare constructie lirica a literaturii noastre. Prin descrierile de peisaje si monumente, prin inflorire si declin, curge fluviul lirismului cu ape grele, cand lenese, cand inspumate � si in monotonia magica a versurilor, in abundenta lor succesiune, dospeste "conceptia" eminesciana, ideea filozofica, ce de asta data nu altereaza poezia, lasand-o sa se umple de sevele amare ale tonului si sa fie cotropita de viziuni. O conceptie care uneste idealismul lui Hegel, reconstituitor al spiritului, al gandirii in istorie, cu pesimismul lui Schopenhauer, de ruinare a istoriei, subminata de raul orb ce o mana. Cand ideea nu este insa filozofica, ci poetica, ea straluceste dintr-o data de reflexe, ca in primele strofe ale poemului, unde inspiratia, facultatea imaginativa se circumscriu metaforic, intr-o priveliste de ape sacre, de maluri cu dumbravi de laur verde, cu lunci de chiparosi, unde rasuna mereu cantecul tristetii, taram locuit de sfinti in haine de lumina si peste care domneste frumosul inger al mortii, cu aripile lui negre. E si taramul somnului, al basmului "posomorat", sorgintea spiritului, a timpului istoric: un templu cu arcuri negre, cu stalpi ce urca spre stele. "Diorama" se naste, asadar, in somnul creator, poetul fiind cu sete

Imbatat de-un cantec vecinic, indragit de-o sfanta raza... 
(IV, 110)

ignorand durerile vietii (va descoperi insa pe cele ale istoriei, ale spiritului in ruina, ale misterului lumii) si setos de "dulceata" pe care o dau visul si uitarea, vestmantul poeziei peste raul nepieritor."