Sensuri giratorii - Octavian Bour

Surprinzatoare si nu prea decizia lui Octavian Bour de a dedica un volum de caricaturi temei scrisului si a scriitorului. Surprinzatoare, intrucat, in calitate de grafician si de caricaturist, autorul s-a ferit pana acum de cuvinte ca dracu’ de tamaie. Volumul de debut in caricatura al autorului, intitulat chiar Fara cuvinte (1970), denota, mai mult decat o conventie evergreen a genului, o vocatie incapatanata: aceea de a nu se folosi in ruptul capului de text, ci de a paria totul pe imagine. Chiar daca nu le face nici acum cea mai mica concesie, Octavian Bour se intoarce asupra lumii cuvintelor, despre care are cate ceva de spus (pardon, de ilustrat). Gest firesc, spuneam, pe de alta parte, intrucat Octavian Bour se afla in preajma literaturii si – ceea ce-i si mai grav pentru el! – a scriitorilor de cateva decenii bune. In calitate de redactor al revistei Steaua, graficianul a ilustrat, dar mai ales a vazut extrem de multe, astfel incat as spune ca nimic din ceea ce-i scriitoricesc si scriitoriceste posibil nu i-a ramas strain.

De aici, cele doua dimensiuni principale ale cartii: pe de o parte, sub aerul neserios, ea e o meditatie cat se poate de grava cu privire la rolul scrisului intr-o societate care incepe sa fie dominata tot mai mult de imagine (in ipostaza ei agresiva, televizorul), cand nu de-a dreptul de forta bruta a realitatii putin reflexive – al carei simbol e, de fiecare data, la Octavian Bour, mingea de fotbal. De regasit, aici, multe caricaturi-reflectii asupra scrisului, din care interesante sunt cele despre deficienta de real a scriitorilor – care nu vad sau nu aud realitatea de carti, figurate cand ca lentile deformatoare, cand in ipostaza de casti ce acopera etans urechile. Caricatura mea preferata din seria asa-zicand grava e cea in care scriitorului i se deformeaza, pe masura ce scrie, trasaturile fetei: o meditatie profunda cu privire la pierderea identitatii prin scris (des-figurare).

Pe celalalt versant (desi in lumea imaginilor lui Bour apele nu sunt despartite atat de clar) stau, cum altfel, imaginile parodice, concepute in stilul ironic, mucalit si nitel mizantrop cu care ne-a obisnuit autorul. Caci cartea de fata e atat o reflectie in caricatura asupra scrisului in general, cat mai ales – si aici, intr-adevar, autorul exceleaza – un manual ilustrat de moravuri scriitoricesti. Niciuna dintre iluziile si bolile auctoriale nu e scapata din vedere de caricaturist si din acest punct de vedere colectia de fata se poate constitui intr-un adevarat album de teatrologie scriitoriceasca. Personaje extrem de vii, toate ridicate la puterea tipologiei, populeaza cartea lui Octavian Bour, de la scriitorul activist (cel al carui capat de creion se termina intr-o secure) sau cel complet inadaptat, cu capul in/din litere, pana la mediocrul care-si foreaza craniul cu un tirbuson, grafomanul care epuizeaza colile ca pe sulurile de hartie igienica sau cupidul ce pune fiecare bucatica de text la pusculita. Caricaturistul parodiaza teme majore ale institutiei literare, umanizandu-le – aducandu-le, adica, aproape de imaginatia concreta. Rezulta de aici o serie de imagini de impact, care denota o creativitate elastica, insa cat se poate de directa, permanent pusa pe sotii. Cele doua teme care pun imaginatia caricaturistului in stare de incandescenta ironica (de nu sardonica de-a binelea) se refera la inutilitatea scrisului (hartia igienica in prelungirea colii, cosul de gunoi ca recipient al biroului sau scrisul ca urinare sunt simbolurile cele mai expresive ale acestei pozitii) si la incontinenta scriitorului care-si pune in miscare organul predilect (creionul, desigur!) cu telecomanda sau sub forma unor spermatozoizi – cand, de fapt, sugereaza alta caricatura, ar trebui sa foloseasca mai adesea prezervativul. Nici bovarismul scriitorului nu e crutat de Octavian Bour; dimpotriva, crenvurstul se priveste in carte ca intr-o oglinda, admirandu-si imaginea de porc. Semn ca rasul hohotitor si umorul negru ies cateodata la suprafata si bruiaza atitudinea cel mai adesea intelegator-umana la adresa metehnelor scriitoricesti de ieri si de azi.

Nu mai „traduc” imaginile pe care Octavian Bour le-a vrut transante si de impact, caci cartea presupune si o polemica implicita la adresa contorsiunilor discursive ale scriitorilor. Ma rezum doar la a remarca faptul ca reusita ei prima consta in economia absoluta a mijloacelor: pornind de la cateva simboluri extrem de restranse ca numar (creionul, Auctorele, masa de scris, coala de hartie, mingea de fotbal, TV-ul), Octavian Bour reuseste sa compuna o lume completa a scrisului si a scriitorului, cu intreaga gama de sentimente si de atitudini care decurg de aici. Raportul invers dintre zgarcenia mijloacelor si complexitatea continutului e, ca de obicei, cand vorbim de o arta a simplitatii si a brevilocventei, in favoarea caricaturistului insusi.