Asezata la cumpana dintre veacuri, Generatia spaniola de la 1898 apare intr-un moment istoric definibil printr-un singur concept fundamental radical: acela de criza. Este vorba de o criza atotcuprinzatoare ce se manifesta pe toate palierele societatii spaniole de sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX, adica atat in plan socio-politic si economic, cat si in plan cultural-artistic si literar.
Din punct de vedere istoric, Spania traverseaza unul din momentele cele mai dificile din toata istoria sa, anume dezastrul militar din razboiul contra Statelor Unite, ce are loc in 1898 si in urma caruia flota spaniola este scufundata, in apele Pacificului, de cea nord-americana. Aceasta infrangere, trecuta aproape neobservata pentru oamenii simpli, avea sa capete, insa, proportii de adevarata tragedie nationala in constiintele mai sensibile ale vremii, nu atat ale politicienilor, cat mai ales ale oamenilor de cultura, ale intelectualitatii, in genere. Pentru acestia, infrangerea suferita si consecinta ei imediata (pierderea ultimelor ramasite ale imperiului colonial: Cuba, Puerto Rico si Filipinele) au insemnat sfarsitul unei intregi epoci eroice, glorioase, initiata de Regii Catolici si continuata, mai apoi, de reprezentantii dinastiei Habsburgice care au creat, de-a lungul intregului secol XVI, imensul imperiu colonial – un imperiu in care, dupa cum ii placea lui Carol Quintul sa spuna, „soarele nu apunea niciodata”.

Autorul