Sarutul interzis – 50 de poeme comico-epice - C. Voinescu

Sarutul interzis sau desfolierea prin asumare colocviala a lui Dumnezeu

„Faca-se voia ta!,/ se auzi,/ in sfarsit,/ vocea lui Dumnezeu,/care iesise/la un pepsi/din biroul pentru primire/in regim de urgenta/ a sufletelor/in Rai”.
Poem? Segment de poem? Nici unul, nici altul.
Nu am facut decat sa redau in trepte ultimul paragraf din „Faca-se voia ta!”, de C. Voinescu, volum, de un comic irezistibil, scos de sub teascuri in urma cu doi ani.
In toate cartile sale, care au facut deliciul criticii, inclusiv intr-un „fals jurnal de calatorie”, genurile literare isi dau mana, se intrepatrund, maiestria artistica e la ea acasa.
Odata cu „Sarutul interzis” – 50 de poeme comico-epice – C. Voinescu debuteaza „de-a binelea” ca poet, altminteri el exersand si ca epigramist. «In dimineata aceasta/piata este plina de bisnitari,/unii/ ii vand pe ceilalti,/ dupa ce,/ mai intai,/ se pupa/ intre ei.//Nimeni/nu ia in seama/ca Iuda insusi/a plantat intr-un colt/un nou semn de comportare: „Sarutul interzis!”».

Usor detectabile intr-o lume a fariseismului si tradarii aproapelui, semnificatiile poemului generic se descompun in fiecare din paginile cartii de fata. C. Voinescu, pamantean convins, se erijeaza intr-un fel de sef de „Inalte lucrari”, de biograf patentat al Tatalui ceresc, urmarindu-i indeaproape creatia. Nu incruntandu-i-se (fereasca Dumnezeu!), ci strecurand proiectii de cimitir vesel, ca in toate sapantele de pe glob, dar si de alaiuri fara lautari, de cruciade si razboaie.

Luand-o cand in gluma, cand in serios, ca pe orice lucrare perfectibila, prin oameni. Si dincolo de viata exista viata. „Ma voi ruga Sfantului meu Duh,/(…) sa se mai pogoare o data/in suprapusele-mi/pesteri launtrice (…). /Pentru ca ma incapatanez/sa aflu,/si mort,/de ce am fost”, isi motiveaza C. Voinescu, in cap de lista, schelaria volumului. „De ce am fost” imi pare, prin masa lui critica, cel mai ispititor vers al tomului.

I se asociaza la alt nivel semantic „suprapu–sele-mi pesteri launtrice”, metafora a initierii si cunoasterii, in aceeasi cheie pe care o invarte recurent si in excelentul poem „In numele Sfantului Duh”: „Atunci au avut/launtricii/revelatia/razboiului/sfant”.

Despre Pestera lui Platon si parabola sa, nu are rost sa divagam. Ca in Biblie, si in „Sarutul interzis” graviteaza sfinti (Sfantul Petre, cel mai invocat), ingeri, Adam si Eva, Noe, Iacov, Isaac, Iosif, Avraam etc., avand in lumile terestre, inclusiv institutionale, replici pe masura: „Iosif este vandut/pe sub taraba/chiar de fratii sai” (bisnita), „Si dragostea ii apuca tarziu,/ ca pe Avraam,/la nouazeci si noua de ani,/dupa ce ieseau la pensie,/nu ca acum,/in prima clasa/de gimnaziu” (longevitate). Si tot asa, comparativ, in timp ce drepturile lui Dumnezeu sunt respectate cu sfintenie, „cu drepturile omului/situatia este/ceva/mai confuza”.

Dar si Dumnezeu are neajunsuri, „n-a sesizat la timp/cat de mult le plac/orientalilor/acrobatiile/aviatice”, trimitere ironic-amara la septembrie 2001. Silistica expresiei, topirea sensului propriu in cel figurat, paradoxul, solutia sau poanta (neacademic spus), aluzia, randuita si ea printre tropi, ii sunt perfect la indemana.

Prin raportarea la natura bipeda, cata frunza, cata iarba, nu ne aflam prea departe de ceea ce umanistii Renasterii numeau „desfolierea lui Dumnezeu” (de porunci, semne, invataturi etc.), iar C. Voinescu si-o asuma colocvial: „Cand a venit vremea sa aiba/un urmas,/Dumnezeu a trebuit sa recurga/la subterfugii/greu de explicat/oamenilor” (pareri de rau); „E ticsit anul de sfinti./Cum apare o zi libera,/cum pune un sfant/mana pe ea” (aglomeratie).

Urmand calea inversa spre geneza, intelegem, amuzati, de ce intaile pasiuni ale Creatorului au fost „cultura marului si prelucrarea lutului”.

Iata si o mostra de sorginte populara, avand ascendent, oricat ar parea de surprinzator, in poezia culta germana (Christoph Wieland): „nici Pacificul,/nici Atlanticul/nu se mai vad de ape,/nu mai exista nicio stramtoare,/asa ca macar/poti/sa te simti/in largul/tau” (arca lui Noe). Aici, termenii aflati in opozitie fac parte din areale semantice diferite (largul tau, la figurat), ceea ce le confera o dubla valoare. Apoi, sa nu vezi oceanul de ape e ca si cum nu vezi padurea din cauza copacilor, dand importanta detaliilor si ignorand intregul (Wieland: „din cauza copacilor nu vezi padurea”).

Asijderea, „mai bine pune mana/si uda tufenicile/din fereastra,/ca s-au uscat/de tot”, ii cere lui Noe grijulia sa doamna.

Exemplificari in varii directii conotative gasim si in alte poeme din care spicuim la intamplare: „In cea de-a saptea zi/ – se stie –/ a iesit la pensie (n. n. Dumnezeu)/ ca sa demonstreze/ca nu vechimea/il face/pe om” (stagiu de cotizare); „Pentru ca,/plictisit de cele vechi,/ nu-si putea ridica siesi/temple moderne,/ Marele Arhitect/ l-a inventat pe Gaudi” (ce e frumos si lui Dumnezeu ii place), cu toata adierea unei ipotetice brize soresciene.

Avem si un Brancusi: „Am urcat ca pe o scara/ pe Coloana Infinitului/ pana am dat/ de niste oase/ vorbind/ cu Dumnezeu/ la Masa/ Tacerii”, intitulat „urcus”.

Acest poem, ca si cel, citabil, cu Sfanta Treime, din deschiderea volumului, ca si „vise rebele”, ca si altele, anunta, poate, un viitor volum liric de o factura inedita.

C. Voinescu ne-a obisnuit cu o activitate literara intensa si diversa, cu scriitura sa moderna, cu stilul sau inconfundabil de a se face cunoscut si inteles.
                                                                                                                                                                                                                                                                                  Virgil DUMITRESCU