Romania la Conferinta de Pace de la Paris 1919-1920 - Dumitru Preda

Desavarsirea statului national unitar si independent roman la 1 Decembrie 1918, recunoscuta prin sistemul de tratate de pace de la Paris din 1919-1920 si consfintita apoi in Constitutia din 1923, reprezinta momentul de varf al unui indelungat si plin de sacrificii efort al intregii natiuni pe drumul afirmarii identitatii sale suverane. Ea se inscrie, totodata, in amplul proces de transformari calitativ superioare din cadrul relatiilor internationale de pe continentul european si din lume inregistrate in prima parte a secolului al XX-lea. In momentul in care Prima Conflagratie Mondiala a izbucnit (28 iulie 1914), aruncand omenirea, pentru 52 de luni, in cea mai dramatica si sangeroasa confruntare militara cunoscuta pana atunci, problema unitatii politice romanesti, mai corect, a desavarsirii sale, nu mai era o simpla necunoscuta pe esichierul politicii internationale. Tot ceea ce s-a discutat si negociat de aici inainte, atat in perioada „neutralitatii armate” (1914-1916), concretizate in Tratatul de Alianta si Conventia Militara cu Antanta (4/17 august 1916), cat si ulterior sub imperiul evenimentelor produse in Est, mai ales odata cu Revolutia bolsevica rusa din octombrie/noiembrie 1917, a fost axat in jurul acestui obiectiv strategic national. Angajarea armatei romane cu peste 800 000 de soldati, la 14/27 august 1916, alaturi de Franta, Marea Britanie, Rusia, Italia si celelalte state aliate Antantei, s-a produs in circumstantele iin care intreaga coalitie se afla intr-o situatie foarte dificila. „Paratrasnetul din Carpati”, cum au numit ziaristii francezi actiunea trupelor romane, a atras in scurt timp peste 40 mari unitati adverse de pe celelalte fronturi si din rezerva, ceea ce a permis Comandamentelor aliate sa-si prepare mai temeinic ripostele ofensive impotriva taberei Puterilor Centrale. In mod indreptatit, generalul Victor Petin, seful de stat major al Misiunii militare franceze in Romania din 1916-1918, va afirma cativa ani mai tarziu: „Nu am uitat si nu vom uita ca Romania a intrat in razboi alaturi de noi in momentul in care razboiul era departe de a fi castigat […] Ne vom aminti ca interventia sa a deplasat un numar insemnat de divizii germane din Occident catre Orient; ca in 1917 ea a revigorat prin credinta sa intregul front rus din Sud-Vest [deci al Antantei!– n. n.], care, altfel, s-ar fi prabusit in mod lamentabil inca din iunie 1917”. Cele trei mari batalii de la Marasti (9/21 iulie-19 iulie/1 august), Marasesti (24 iulie/ 6 august-21 august/3 septembrie) si Oituz (26 iulie/8 august-29 august/11 septembrie 1917) au avut consecinte nu numai pentru Romania si frontul roman, dar si pentru ansamblul razboiului mondial. Victoriile repurtate in fata fortelor superioare inamice comandate de feldmaresalul August vonMackensen au pastrat individualitatea armatei si a Inaltului Comandament national si au creat premisele statului roman unificat in 1918. Confruntata cu defectiunea rusa, Romania a aparat in mod exemplar frontul european de Rasarit al Antantei, salvat pentru inca aproape jumatate de an; ea a contribuit astfel si la salvarea frontului aliat de la Salonic si, totodata, a influentat considerabil situatia de pe frontul italian, prin intarzierea cu trei luni a marii ofensive inamice de la Caporetto (octombrie 1917). Complet izolata politic si militar, amenintata acumsi de fortele bolsevice din Basarabia, Romania a fost nevoita sa semneze preliminariile de pace (Buftea, 20 februarie/5 martie 1918) si apoi sa accepte Pacea de la Bucuresti (24 aprilie/7 mai 1918), considerat un „veritabil faliment al Dreptului international”. In numele statelor lor, la 1/14 mai 1918, ministrii Antantei si cel al SUA aveau sa comunice ca guvernele lor „considera ca nule si neavenite toate clauzele acestei paci”; un document pe care niciodata Regele Ferdinand I, in calitatea sa de Sef al Statului, nu il va sanctiona. Cu toate acestea, pacea impusa va crea numeroase obstacole afirmarii obiectivelor nationale, in momentul in care – sase luni mai tarziu, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918 – Romania a reluat in mod curajos ostilitatile, alaturandu-se pentru a doua oara Antantei, iar putin mai tarziu asezandu-se la masa tratativelor de pace din 1919-1920. Mai mult, pentru natiunea romana in intregul ei, razboiul nu avea sa se termine odata cu armistitiul semnat pe frontul occidental la Rethondes, la 11 noiembrie 1918. Lupta de eliberare si de consolidare a unitatii statului roman, proclamata solemn in cursul aceluiasi an prin actele plebiscitare de la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia, a continuat neintrerupt atat pe teatrele de operatii militare din Vest si din Est, impotriva fortelor ostile bolsevice ungare si ruso-ucrainene, cat si pe terenul diplomatic, in cadrul Conferintei de la Paris. In perioada sugestiv denumita de contemporani „calvarul pacii”, actiunea guvernului roman, sustinuta corespunzator de o importanta componenta militara, s-a caracterizat prin pragmatism, tenacitate si consecventa in urmarirea obiectivului fundamental, si anume recunoasterea internationala a desavarsirii unitatii politice de la 1 Decembrie 1918. Hotararea Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, nu venea in contradictie nici cu realitatea istorica si nici cu exigentele principiului de autodeterminare promovat de Puterile Aliate si Asociate. Romanii reprezentau in Transilvania si in provinciile limitrofe (Banatul, Crisana si Maramuresul) elementul autohton si majoritar (o majoritate absoluta, chiar in statisticile oficiale al Dublei Monarhii), niciodata dominatia straina neputand sterge caracterul romanesc predominant al teritoriului reunit atunci cu Tara. La fel, in Basarabia si Bucovina. Unitatea nationala era, de fapt, realizata in 1918 prin respectarea principiului etnic, intr-un spatiu geografic bine determinat, in cadrul caruia urmau sa se asigure conditiile de securitate si dezvoltare economico-sociala necesare existentei natiunii romane. Maniera in care Marile Puteri aliate vor actiona fata de Romania in perioada imediat urmatoare (ianuarie-iunie 1919) avea sa confirme pe deplin locul special pe care il vor da argumentelor de ordin economic la masa negocierilor, precum si vointa lor de a-si impune interesele si autoritatea in toate problemele, inclusiv cele teritoriale, in fata statelor „cu interese limitate”, asa cum era categorisita si Romania. In atari circumstante, in care jocul diplomatic din culise avea sa devina predominant, guvernul roman a fost nevoit sa dezvolte o actiune complexa si perseverenta de aparare si consolidare a Marii Uniri, chiar cu riscul de a-i supara pe „Cei Patru Mari” (Franta, Marea Britanie, SUA si Italia). Ca urmare a unor insistente demersuri ale guvernului Bratianu conjugate cu cele ale reprezentantilor aliati de la Bucuresti, precum si a luarilor de pozitie tot mai deschise ale unor largi cercuri ale opiniei publice internationale, in primul rand din Franta, la sfarsitul anului 1918 guvernul Clemenceau avea sa propuna celorlalte guverne aliate ca Romania sa fie tratata ca stat aliat si sa fie admisa in aceasta calitate la negocierile de pace. Ceea ce avea sa fie acceptat in prima saptamana a noului an 1919. De altfel, trebuie spus ca decizia Administratiei Wilson, din acele zile, de a include Romania pe lista tarilor carora SUA urma sa le acorde ajutoare economice a jucat un rol insemnat in adoptarea atitudinii finale. Apreciind ca anularea Tratatului din 1916 prin semnarea celui impus de Imperiile Centrale in 1918 „nu este contestabila in drept” (uitand totusi ca, prin armistitiul general din 11 noiembrie 1918, diktatul de la Bucuresti fusese declarat caduc!), Clemenceau preciza, inaintea deschiderii Conferintei de Pace, ca „Aliatii sunt gata sa considere Tratatul din 1916 ca baza a revendicarilor romanesti pentru reglementarea teritoriala”, dand asigurari ca Franta isi va face simtita simpatia activa pentru partenerul sau. Tratatele de pace de la Paris din 1919-1920, incepand cu cel semnat cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919, vor inregistra o realitate istorica evidenta: existenta noilor frontiere nationale ale Romaniei, ca important factor politic si militar din Sud-Estul si centrul continentului european. Reconstituirea stiintifica a circumstantelor complexe ale epocii din urma cu un veac, cunoasterea si analiza cauzelor si a evolutiei evenimentelor politice si militare produse in acest interval istoric, a demersurilor diplomatice multiple, in principal a actiunii delegatiei romane conduse ferm de Ion I. C. Bratianu pe timpul Conferintei de Pace, nu se pot face fara punerea in lumina a documentelor existente in arhivele diplomatice, in situatia de fata, din Arhiva istorica a Ministerului Afacerilor Externe roman. Acestea surprind, in plus, multe aspecte din starile de spirit, din reactiile si atitudinile la nivel de stat si individuale, contribuind astfel la intelegerea profunda a tesaturii raporturilor internationale, a rolului activ al politicii externe romanesti, mai ales in zona sud-estica si centrala a continentului. Cel dintai volum al colectiei Romania la Conferinta de Pace de la Paris (seria Eveniment), editat sub egida MAE-AD si Institutul de Istorie „N. Iorga”, este circumscrisa intervalului cuprins intre 1 decembrie 1918 si 28 iunie 1919, data la care, prin semnarea Tratatului de Pace de la Versailles cu Germania, primul dintr-o serie de documente fundamentale incheiate in 1919-1920, s-a pus capat starii de razboi ce zguduise omenirea timp de mai bine de patru ani. Volumul reflecta ampla activitate diplomatica a guvernului roman pentru recunoasterea de jure a noii realitati politice infaptuita de facto prin vointa natiunii romane in cursul anului 1918. Cele 528 documente selectate redau in mod convingator acest efort multilateral si complex desfasurat de inaltele autoritati romane si de Centrala Ministerului, de reprezentantii diplomatici ai tarii la Paris si in principalele capitale europene. Ele evidentiaza, totodata, intensa cooperare inter-institutionala intre departamentele guvernamentale, indeosebi intre Ministerul Afacerilor Straine si Ministerul de Razboi, respectiv Marele Cartier General al Armatei, dialogul constant al guvernului Ion I. C. Bratianu cu organele de conducere locale din provinciile reunite, indeosebi cu Consiliul Dirigent al Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu, spiritul de cooperare cu Aliatii in beneficiul pacii, securitatii si stabilitatii pe continentul european si in lume.