Reveriile unei plimbarete cu satelitul - Elisabeta Isanos

In Reveriile unei plimbarete cu satelitul, poeta si prozatoarea Elisabeta Isanos reface calatoria de tinerete a bunicii sale din Bucovina la Viena, privind totul de sus, dintr-un satelit imaginar. 
Naratiunea si evocarea se impletesc cu eseul filosofic, astfel incat cititorul este cucerit de semnificatiile profunde ale reflectiilor si meditatiilor autoarei, care se revela intr-un fascinant caleidoscop de idei si simboluri. 

Un proiect asemanator cu acela al calatoriei bunicii nu ar avea rost; cine si-ar mai propune azi sa se duca pe jos spre orasul imperial? Ce pelerin ar mai vrea sa strabata cate treizeci de kilometri pe zi, pentru a parcurge in circa o luna distanta de aproape o mie de kilometri dintre cele doua orase, cand ar putea ajunge in douasprezece ceasuri cu masina, cu o viteza constanta de peste optzeci de kilometri pe ora?
Am citit nu demult despre un tanar francez, François-Joseph de Villemagne, care a mers pe jos pana la Ierusalim, un „hagiu” modern, al carui drum, cu osteneala si suferintele lui, se justifica prin tinta aleasa. La fel de indreptatita prin scop a fost, pe vremuri, si calatoria bunicii la Viena, un pelerinaj care merita efortul prin stralucirea orasului catre care se indrepta. Azi nu stiu daca ar mai fi la fel. Viena nu mai raspandeste magnetismul de odinioara.
Calatoria bunicii a fost un succes sau un esec? Daca ma gandesc la imprejurari, pare sa nu fi fost reusita visata. Daca iau in seama faptul ca a tinut-o minte pana la moarte si i-a ramas mereu motiv de mandrie, cred ca a fost cea mai interesanta si mai vie perioada din viata ei. Poate ca, uneori, cand avea putina tihna, se mai gandea la cele vazute si intamplate pe drum. Nu stiu daca obisnuia si ea sa spuna „Cand am fost eu la Viena...”, cum bunica din partea cealalta a Prutului repeta: „Cand am fost eu la Constantinopol...”, evocand, ori de cate ori venea vorba de vreo tara straina, unicul ei voiaj mai lung. Totusi, la un moment dat, amandoua bunicile mele si-au dat seama ca nu mai interesa pe nimeni ce aveau ele de spus. Si despre Constantinopol, si despre Viena, aparusera intre timp alte amintiri, din ce in ce mai proaspete si mai vii.
Bunica mea suceveana nu a mai avut nici timp, nici ocazii pentru asemenea povesti. Poate ca si despre Viena ii spusese tatalui meu, intr-un moment propice, doar atat, cu concizie antica: „am fost si am vazut”. Nu a avut vreme, pentru ca viata bunicii bucovinensis n-a fost nici vesela, nici dulce, iar orase stralucite nu a mai vazut niciodata. Mi-a ramas mie in seama sa-i inventez povestea.