Religie, Modernitate si Postmodernitate - Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu

Volumul de fata cuprinde o parte semnificativa dintre articolele aparute in perioada anilor 2006-2011, ih cadrul unei rubrici saptamanale, in paginile cotidianului Ziarul Lumina si saptamanalului de spiritualitate si atitudine crestina Lumina de Duminica ale Patriarhiei Romane.
Textele publicate au fost concepute si elaborate in conformitate cu normele si criteriile de cercetare stiintifica. Dincolo de varietatea lor, ele se concentreaza, in cea mai mare parte, pe patru teme fundamentale, care vizeaza, dintr-o perspectiva mai apropiata sau mai indepartata, relatia dintre religie/ideologii si cultura, filosofie, stiinta, dar si modernitate/ postmodernitate.

Prima parte a lucrarii, intitulata „Religie si cultura”, grupeaza o serie de articole consacrate legaturii intrinseci existente dintotdeauna intre religie si cultura, indiferent de spatiul geografic sau spiritual in care ne aflam, ca si necesitatii dialogului care trebuie sa existe intre cele doua. in genere, religia a umanizat si umanizeaza, asa cum se stie, dintotdeauna cultura. Mai mult decat atat, orice traditie culturala de pe orice meridian al lumii ar ramane absenta daca e lipsita de o cheie de lectura mai intai spirituala si religioasa. A amputa cultura de dimensiunea ei religioasa inseamna a-l lipsi pe om de propria sa memorie, care nu este altceva decat izvor de imaginatie creatoare, atat la nivelul sau ca persoana, cat si la nivelul comunitatii, populatiei sau poporului din care face parte.

Articolele din urmatoarele doua parti sunt consacrate preponderent relatiei fundamentale care exista si ar trebui sa existe intre religie, pe de o parte, si filosofie si stiinta, pe de alta parte. in plin secolul al XX-lea, Max Planck, parintele teoriei cuantelor, in lucrarea sa Religie si stiinta naturii, sublinia ca religia si stiinta nu se exclud, ci se completeaza si conditionea-za reciproc. in ultima vreme, stiinta despre viata a asimilat cu-nostinte extrem de bogate. La randul ei, antropologia crestina, de pilda, poate deveni o sursa inepuizabila de informatie pentru multe domenii ale stiintei, dar cu precadere pentru antro-pologia stiintifica, cosmologie, biologie sau, mai nou, socio- biologie, care studiaza relatiile umane privite din perspectiva comportamentelor sociale.
Analizele cuprinse in ultima parte a lucrarii sunt cele mai numeroase si, speram noi, de mare actualitate. Cele mai multe dintre ele vizeaza, in general, marile provocari la adresa omului. modern si postmodern, a religiei/religiilor si mai cu seama la adresa crestinismului, incepand cu perioada Modernitatii si pana astazi.
Asa cum se stie, incepand inca din perioada Renasterii si pana in zilele noastre, s-a tot insistat de catre foarte multi critici ai religiei pe ideea sfarsitului si disparitiei religiei/religiilor. Secularizarea profunda a societatii moderne a fost, de fiecare data, argumentul cel mai vehiculat in aceasta privinta. Si totusi, dincolo de mutatiile profunde care s-au produs si se produc in continuare inclusiv in comportamentul religios al omului, supozitia atat de vehiculata de unii sau altii nu se confirma.

Daca analizam cu atentie situatia actuala a teologiei, filosofiei religiei si experientei religioase a omului de azi constatam ca lucrurile stau cu totul altfel. in pofida unor predictii sumbre privind viitorul religiei facute de teologii „mortii lui Dumnezeu” si de filosofii deconstructivisti, precum J. Derrida, se prefigureaza, dimpotriva, o noua intelegere „post-seculara” a lumii postmoderne, in care revirimentul religiei pare cu mult mai credibil decat colapsul, crestinismului. Din fericire, pe-simismul impartasit de teologul german Dietrich Bonhoeffer si cel american Harvey Cox privind viitorul crestinismului n-a avut o deplina acoperire. Si aceasta fie si pentru simplul motiv ca, cel putin in ultimele decenii, asistam nu la sfarsitul, ci la o reaparitie a religiei in mediul public. in acest sens, G. Kepel, in lucrarea sa intitulata foarte sugestiv Revansa lui Dumnezeu. Crestini, evrei si musulmani in recucerirea lumii (1991), subliniaza o „revenire” a lui Dumnezeu si a religiei in viata lumii.
De asemenea, in aceeasi ultima parte a lucrarii, sunt gru-pate multe alte articole consacrate problemelor din spatiul intra si extraislamic, dat fiind faptul ca islamul continua sa se inscrie, in opinia multor analisti, pe linia marilor „provocari” ale viitorului.

S-a constatat, din nefericire, ca in multe cazuri teologii sau filosofii resping intrebarile formulate de diferiti oameni de stiinta in legatura cu sensul existentei, cu Dumnezeu sau problemele referitoare Ia credinta. Lucrul acesta nu face altceva decat sa confirme, in realitate, o ruptura mai veche intre ratiu-ne si credinta, existenta inca de prin secolele XVII-XVIII, atunci cand stiintele experimentale ale naturii, filosofia si teologia au pornit-o, cine stie pentru cata vreme, fiecare pe drumul propriu.
Un prim exemplu in acest sens il reprezinta criza notiunii de adevar in lumea de azi. Fiecare dintre cele trei domenii isi revendica monopolul adevarului ultim. Si acesta se coreleaza, intre altele, cu o alta criza, si anume o criza profunda a limba-jului. Aceasta inseamna, asa cum subliniaza A. Delzart, ca te-ologii, filosofii si oamenii de stiinta comunica foarte greu sau deloc intre ei, din cauza intraductibilitati conceptelor dintr-un domeniu in altul. Atunci cand unii sau altii analizeaza concepte sau notiuni precum „real”, „simbol”, „natura” sau „creatie”, de pilda, ei nu le confera aceeasi semnificatie. (Autorul)