Radiografia clipei - Leonard Oprea

„Radiografia clipei” ne pune in fata unui scriitor de mare talent si unei literaturi pe care o asteptam cu infrigurare de la 22 decembrie incoace. Ceea ce n-au izbutit cele mai multe dintre cartile polemice, scrise si tiparite in specia, in deceniul al noualea, reuseste cu simplitate columbiana volumul lui Leonard Oprea.

Dezastrul, despre care cartea vorbeste, nu este cautat in pasta cotidianului, ci in mizeria morala. Personajele lui Leonard Oprea sunt indivizi din mai toate categoriile sociale, fiinte traumatizate, scindate, atomizate. Nu despre dedublare este vorba aici, ci despre agonia lenta a personalitatii. Etapa kafkiana, ca sa o definim generic, este istoriceste depasita. Fiinta umana, instrainata intr-o lume absurda, din care Dumnezeu e alungat, mai are inca sansa unei regresiuni in nebunie. Dincoace, fiinta este faramitata in reactii discontinui, este redusa la instincte bestiale; nu numai Dumnezeu este alungat din lume, ci si omul. In locul lui ramane o colectivitate haituita, pe care prozatorul o surprinde in dezarticularea ei, punand sub lupa cateva exemplare alese, parca, la intamplare. Povestirile lui Leonard Oprea nu restituie o lume in articulatiile ei fundamentale, ci pleaca dinlauntru spre in afara, prefigurand un caz de mutilare colectiva. Personajul generic al prozelor lui Leonard Oprea este omul deceniului noua, bantuit de angoase, deposedat de individualitatea lui, pus in fata cu stihia istoriei. Imaginea aceasta, derizorie in fond, spune mai mlte despre o drama colectiva decat o buna parte a literaturii polemice si decat parabolele prozei esopice. (Val Condurache – Romania literara, 49/1990)

Fragment din carrtea "Radiografia clipei" de Leonard Oprea

"CALE IN NOAPTE 
Bricheta scapara o data si inca o data, dar flacaruia cu margini albastrui, nu se inalta, iar Mirenei ii veni sa trinteasca de pamint amnarul sofisticat care nu reusea decit sa aprinda in noapte stelute neputincioase asemeni zvicnirilor Mirenei in rastimpul celor doua ore petrecute in discoteca hotelului, dansul — soldurile impinse inainte si-napoi, in dreapta, apoi in stinga, coapsele cuprinse de un tremur sacadat, umeri in contratimp cu soldurile, sinii... am douazeci si opt de ani, am dansat, huu-ah, mi-am amintit de mine, adolescenta care am fost, am existat oare? barbatul care ma dezbraca din priviri, bine-facut: mascul increzut caruia ii raspunzi mereu, sec, de ce? pina la urma s-a enervat, a preferat o alta prada..., cred ca asa trebuia sa fiu, mindra si enervanta... fir-ar a naibii de bricheta! a, vine spre mine si precis: 
pot sa va ofer un foc? zimbesc: multumesc, nu stiu ce are, poate piatra, domnisoara, amabil, uscat si trecut de treizeci de ani, asta e in stare sa faca imediat rost de o camera in hotel, sint convinsa ca deja s-a gindit la asta, isi imagineaza patul..., tineti bricheta apasind pe clapa de gaz, iar cu mijlociul miinii drepte invirtiti scurt si puternic rotita, asa, vedeti, multumesc, multumesc foarte mult, buna seara. Barbatul privi putin contrariat in urma Mirenei care, dupa ce se indeparta cativa metri, isi arunca tigara."