Privelisti din Gradina Maicii Domnului - Grigore Ilisei

Coperta intai indeamna cititorul sa zaboveasca inainte de a deschide cartea. Albastrul cerului duce cu gandul la Voronet, iar numele voievodului Mare si Sfant Stefan, inscris cu litere din arbori verzi, ocroteste nu numai manastirea Putna ci, parca, toata Romania – Gradina Maicii Domnului.
Carte se deschide ca in vechile cronici cu o Predoslovie a Ierarhului scriitor Timotei Prahoveanul pregatind cititorul sa intre intr-o lume a cuvintelor unde taina, inefabilul si viata reala se impletesc armonios si convingator. Precizarile lamuritoare pe care autorul le face il indeamna pe cititor sa creada ca intra ca intr-o sfanta biserica, unde oamenii intalnesc sfinti cu mestesugire zugraviti, iar in carte afla chipuri de traitori printre noi, dar care sunt daltuiri de cuvinte ale unor personalitati puternic conturate.
Asa cum e firesc, primul portret este al Intaistatatorului Bisericii noastre, Preafericitului Parinte Patriarh Daniel. Deschizand „stavilarele initiativei i-a asezat pe slujitori pe treapta de unde sa daruiasca, daruindu-se” (p. 20), providentialul Ierarh este numit „zamislitor si purtator al sperantei pentru poporul nostru care a fost rastignit de atatea ori si a inviat de atatea ori”. Autorul il considera drept darul primit de “poporul bine-credincios al Ortodoxiei romanesti, ca pretuire a smereniei, puterii de jertfa si iubire de cele sfinte ale romanilor” (p. 21).
Pentru sintagma „Chemarea Providentei”, Grigore Ilisei randuieste cuvinte de aleasa pretuire pentru Preasfintitul Timotei Prahoveanul, iar firul de argint cu care brodeaza chipuri pe panza vremii se opreste la calugarii traitori ai manastirilor noastre ca semne ale continuitatii si dainuirii, precum in paginile despre „Cleopa cel de ieri, de azi, dintotdeauna”, parintele Cleopa ce se carturarise in felul sau, cercetand ca autodidact cartile cele mari ale Teologiei, impodobit cu harul vorbirii, la chilia caruia oamenii se perindau intr-un nesfarsit suvoi insetat de intelepciune si plecau gandind ca „ceea ce rostea suna parca neauzit si cu rasunet vesnic”(p. 30).
Omul scriitor inzestrat cu sensibilitate aparte si cu putere de a descoperi in oameni tot ce este mai de pret nu putea trece cu vederea darurile cu care monahiile manastirilor noastre sunt impodobite si intelepciunea. Daca pentru Maica Stareta Teofana de la Vorona foloseste spre definire „Duhul Sfintei Vineri”, Maica Stareta a Voronetului, Stavrofora Irina, este „Maicuta cea de poveste”. Observandu-i tenacitatea firii, „aceasta Vitorie Lipan a semintiei calugaresti” (p. 35), scriitorul precizeaza ca Stareta Stavrofora Irina a reusit ca in douazeci de ani de reinviere a vietii monahale, franta dureros din porunci straine, sa dea Voronetului, bazandu-se pe nevointa si intelepciunea Sfantului Cuvios Daniil Sihastrul, stralucirea duhovniceasca de care se bucurase odinioara.
Pagini calde inchina Grigore Ilisei obstei monahale din Manastirea Varatec, unde simtise adeseori ca „pacea omeneasca se intalneste, logodindu-se, cu cea cereasca” (p. 41), prezentandu-le pe Stavrofora Teodora (fosta Stareta la Durau) si Monahia Aglaida drept calugarite ce s-au jertfit „de dimineata pana seara tarziu fara a astepta rasplata de la oameni” (p. 48).
Figuri luminoase de preoti slujitori in bisericile de mir precum Constantin Patrolea sau Gheorghe Bradatanu „preotul dintr-un sat al evlaviei – Malini” (p. 52), dar si alte nume de traitori din aceste locuri pomenite sunt alaturate de cel al „calatorului sub zodia dragonului si a luminii”, Ion Taranu – omul de cultura care „a batut la portile cerului si nadajduiesc ca a intrat spre a trai Invierea cea de obste” (p. 65).
Un capitol important al cartii il constituie cel dedicat manastirilor. Pentru fiecare din cele alese, autorul foloseste cuvinte si imagini ce raman intiparite in mintea cititorului. Neamtul este „Manastirea manastirilor”, „Putna – altar simbolic al romanilor”, „Sucevita sub semnul unei noi zodii” si „Prisaca manastireasca a Voronetului”.
Succinta prezentare a istoriei Voronetului se incheie cu insemnarea ca „Multimile de oameni, dinlauntrul sau din afara tarii, merg an de an la Voronet. (…) si se impartasesc cu licorile creatiunilor nepereche, dar au parte si de miresmele duhovnicesti tamaduitoare sufleteste” din cartile Stavroforei Gabriela si ale Monahiei Elena (p. 79).
Autorul insetat de cunoastere si jertfelnic cautator al semnelor Ortodoxiei Romanesti a inchinat calde pagini asezamintelor din Tara Sfanta si din Europa Occidentala: Ierusalim, Ierihon, Geneva.
Popas de suflet a facut adesea, cu timp si fara timp, in tinutul Falticenilor. Sunt evocate atat chipurile marilor creatori Creanga, Sadoveanu, Irimescu, ale caror opere au intrat in patrimoniul cultural al neamului nostru, dar si numele de osarduitori prin fapta si cuvant ale pedagogilor Aurel George Stino si Vasile D. Popa – mentorul lui Nicolae Labis in anii scoala ai acestuia la Liceul „Nicu Gane” (p. 209).
Nu se putea incheia acest volum fara o calatorie de suflet „La mormantul mormintelor romanesti” – la Cernauti. Pasii l-au purtat mai intai la locurile amintind de Mihai Eminescu – la casa lui Aron Pumnul. Zidirea modesta a invins timpurile si „a supravietuit intr-o vreme cand buldozerele au nimicit atatea si atatea glorioase edificii” (p. 238). Cu tristete evoca Cimitirul Central din Cernauti, „panteonul inaltelor spirite romanesti ale Bucovinei, de la Aron Pumnul, la Dimitrie Onciul”, cei care, dupa rostirea lui Mihai Eminescu, „fusesera expresia inalta a simtamantului national” (p. 239), sperand ca se vor gasi oameni care sa salveze amintirile atat de scumpe sufletului nostru si „sa nu cada cu totul prada neantizarii” (p. 242).
Paginile despre Parintele Ilie Ilisei si Maica Preoteasa Georgeta sunt cutremuratoare. La parastasul din satul Avantul, jud. Iasi, pentru parintii sai si surioara Maria, scriitorul este cuprins de o emotie tulburatoare. „Din cand in cand, se prelinge o lacrima pe obraz si mi se poticneste cuvantul pe care am fost poftit sa-l rostesc. Insa in astfel de clipe parca si tacerile au puterea grairii. Pamantul urca la ceruri si vazduhul pogoara, inaltandu-ne” (p. 259).
Dupa aceasta marturisire nu mai este de adaugat decat ca oricine va citi cartea se va simti inaltandu-se spre Cer si aceasta pentru ca scriitorul Grigore Ilisei darul primit cu asupra de masura l-a revarsat peste cititorii care au avut ragazul sa descopere aceasta comoara a marturisirii despre sine si oameni.
Monahia ELENA SIMIONOVICI