Povestiri din Sevastopol - Lev Tolstoi

Intr-un Sevastopol sub asediu, incordarea ce pluteste in aer se topeste pentru o clipa daca privesti atent fiecare mica scena ca rupta din viata de zi cu zi a unui orasel obisnuit.

Este insa doar iluzie, canonada razboiului izbucneste pe negindite, iar noile tablouri sint de o cu totul alta natura: iuresul brancardierilor purtind zoriti ranitii catre doctor, disperarea din ochii unui capitan care pleaca pentru intiia data la lupta, respingerea unui atac diavolesc din partea francezilor, gloante si bombe ce cad de nicaieri. Acesta este fundalul celor trei Povestiri din Sevastopol, despre care se spune ca au ajutat la constructia celebrului roman Razboi si pace. Scrise la sfirsit de secol XIX, in plin Razboi al Crimeii, povestirile lui Tolstoi sint fie reportaj de razboi, fie eseu despre inutilitatea lui, texte din care transpare placerea de a scrie, de a descoperi personaje, de a aduce la lumina adevarul despre lipsa de ratiune a masacrului:„…sau razboiul este o nebunie, sau, daca savirsesc aceasta nebunie, oamenii nu sint deloc fiinte rationale, cum obisnuim, cine stie de ce, sa credem”.

Lev Nikolaevici Tolstoi (1828‑1910) – celebru scriitor rus, autorul unei opere in care individualul si nationalul capata dimensiuni universale. Incepind cu trilogia autobiografica scrisa in perioada 1852‑1857 si alcatuita din romanele Copilaria, Adolescenta si Tineretea, sondarea „fluiditatii” universului interior si a temeiurilor morale ale omului a devenit principala tema a operelor sale. In nuvela Cazacii (1863), eroul, un tinar aristocrat, redescopera bucuria comunicarii cu natura, viata fireasca si integra a omului simplu. Capodopera Razboi si pace (1863‑1869) zugraveste viata intregii societati ruse in perioada razboaielor napoleoniene; evenimentele istorice si interesele personale, caile de autodefinire a personalitatii si spontaneitatea vietii populare sint prezentate drept componente echivalente ale existentei natural‑istorice. La sfirsitul anilor 1870, scriitorul trece printr‑o criza spirituala amplificata ulterior de ideea desavirsirii morale si a „simplificarii” (care a dat nastere doctrinei si miscarii „tolstoismului”) si intreprinde in operele sale o critica din ce in ce mai accentuata a institutiilor birocratice, a statului, a bisericii (in 1901 a fost excomunicat din Biserica Ortodoxa Rusa), a civilizatiei si culturii, a intregului mod de viata specific „claselor cultivate”: romanul Invierea (1889‑1899), nuvela Sonata Kreutzer, dramele Puterea intunericului (1887) si Cadavrul viu (1900). De asemenea, interesul sau se indreapta spre temele mortii, pacatului, caintei si renasterii morale, in jurul carora sint construite nuvelele Moartea lui Ivan Ilici (1884‑1886), Parintele Serghi (1890‑1898) si Hadji‑Murat (1896‑1904).