Contact: 0724.900.100 / 0736.361.210

Poemele. The Poems - Alexandru Vlad

PRP: 19,27 lei (-10,02%)
?
Acesta este Prețul Recomandat de Producător. Prețul de vânzare al produsului este afișat mai jos.
Preț: 17,34 lei
Diferență: 1,93 lei
Disponibilitate: stoc indisponibil
ISBN: 9786068770109
Anul publicării: 2015
Pagini: 116

DESCRIERE

Editie bilingva romano-engleza; Cuvant inainte de Ion Muresan; Traducere si prefata de Virgil Stanciu; Postfata de Al. Cistelecan; Desene de Alexandru Pasat
 
Cred ca lui Alexandru ii era frica de telefon. La telefonul fix prefera sa raspunda altcineva din familie inaintea lui, caci il socotea un punct vulnerabil prin care oricine ii putea intra in intimitatea casei. Cat despre telefonul mobil, nici nu putea fi vorba: era singurul dintre prieteni care nu avea asa ceva. Cred ca in mintea lui mobilul era o fisura in blindaj, o fisura prin care intrau cei care voiau sa-i fure Timpul lui, hotii de Timp.
A ramas celebra unica tentativa a unui prieten, mai excentric, de a dota Prozatorul cu un telefon portabil. L-a cautat acasa, dar a aflat ca este la pescuit. L-a gasit pe malul apei, cu ochii atintiti pe pluta. L-a salutat.
– Ce vrei? l-a intrebat Alexandru, iritat.
– Am venit sa-ti fac un cadou, i-a raspuns prietenul si i-a intins o cutie colorata, stralucitoare, fatoasa.
Prozatorul a lasat undita jos, a deschis cutia, a luat telefonul in mana si l-a chestionat pe generosul prieten. A aflat ca aparatul e „nou-nout”, performant, nicidecum vreun „second hand”, ca are si cartela in el si ca e un dar „din inima” pentru el. Alexandru a mai vrut sa stie:
– Mi-l dai cu imprumut, pe cate zile?
– Nu cu imprumut, ti-l daruiesc!
– Adica de acum inainte e telefonul meu, imi apartine?
– Sigur ca da.
– Si pot sa fac ce vreau cu el, n-o sa mi-l ceri inapoi?
– E al tau, n-o sa ti-l cer inapoi niciodata.
Prietenul i-a format numarul, iar telefonul a inceput sa sune in mana lui Alexandru. El a zambit si… a aruncat telefonul care suna in apa, aproape de pluta. Apoi a luat undita in mana, i-a intins cutia goala prietenului generos si i-a facut semn sa plece ca-i deranjeaza pestii.
Ce are a face istorioara despre telefon cu poezia?
Foarte multe, cel putin in mintea mea. Caci prietenul meu a avut o relatie cu totul deosebita cu poezia. Si nu gresesc deloc spunand ca intotdeauna mi s-a parut un pic exagerat respectul lui pentru poezie.
Cred ca lui Alexandru ii era frica de poezie.
A intrat in literatura ca poet. Avea o biblioteca foarte buna (exigenta) de poezie. A tradus multa poezie in romana. Stia multe poezii pe de rost.
De cate ori, rar, scria cate o poezie, ma cauta, ma baga intr-o carciuma si mi-o citea. Eu cand scriu o poezie si o citesc prietenilor am o voce de invingator. El avea in voce un ton de confesional, ca si cum ar fi facut un pacat si astepta o inevitabila pedeapsa. Scria rar si-mi citea poezia oarecum scuzandu-se, oarecum cutremurat, ca el nu a vrut, dar a fost obligat.
Acum e pentru intaia oara cand vad poeziile lui Alexandru Vlad adunate la un loc. Acum abia inteleg de ce ii era frica de propria-i poezie. Caci poezia lui e plina de semne prin care i se parea ca este avertizat ca cineva incearca sa-i fure „lumina ascunsa in lucruri”.
Fiecare poezie a lui e o fisura prin care razbate rasuflarea lumii de dincolo. Ca si cum in miez de noapte ar fi auzit telefonul sunand de sub apa. Si in receptor s-ar fi amestecat de-a valma mesajele de extrema urgenta ale clenilor, mrenelor, porcusorilor, carasilor si serpilor de apa, cei cu capul plin de flori, ca un mormant.
Ion Muresan
* * *
Sunt multe lucruri care merita a fi povestite despre prietenia mea cu Alexandru Vlad. A inceput spre sfarsitul anilor 1970, cand el era student si l-am cunoscut intr-o calitate mai mult sau mai putin oficiala. Niciodata n-am avut un student mai atipic decat Alexandru Vlad. El ignora diferenta de varsta (era cu noua ani mai tanar decat mine), se comporta ca un prieten vechi, era direct si placut in conversatie, nu sovaia sa ma corecteze sau sa ma sfatuiasca atunci cand stia mai bine si era, in mare, o prezenta foarte placuta, linistitoare. Eu insumi eram, poate, un universitar atipic: ma alaturam cu placere grupului divers de literati de la „Arizona” si ma fascinau scriitorii (dupa ce ma straduisem in zadar sa devin unul). Mi-a fost foarte simpatic de la bun inceput. Intre noi aproape ca nu exista o relatie de tipul student-profesor: nu eram decat prieteni care se bucurau de conversatiile inflacarate, cat si de cunostintele fiecaruia privind cartile, scriitorii si (in cazul lui) scrisul creator. Interesul lui deosebit fata de literaturile engleza si americana, admiratia pentru Joseph Conrad, curiozitatea privind culisele literaturii scrise in limba engleza au contribuit la strangerea legaturii dintre noi. Mai mult, datorita multelor slujbe pasagere pe care le-a practicat, mi se parea ca e o versiune romaneasca (probabil mai modesta) a legendarilor scriitori proletari americani (Jack London), care-si traiau din plin viata si treceau prin tot felul de experiente inainte de a pune mana pe condei. Schimbam vizite – eu mergeam deseori la garsoniera lui din Gheorgheni si stateam acolo, nu prea confortabil, ore intregi, band cafea slaba si discutand despre ultimele carti aparute, carti vechi (fusese, printre altele, si anticar), viata literara si culturala in general.
Am vazut in Alexandru Vlad un nuvelist – imi amintesc ca am citit Aripa grifonului intr-un spital, dupa o operatie, in 1982, cand mi-am dat seama cat era de talentat. Volumele urmatoare mi-au confirmat evaluarea, desi cu Frigul verii el mi-a aratat ca, daca ar fi voit cu tot dinadinsul, ar fi putut fi un romancier la fel de bun. Avea sa dovedeasca asta mai tarziu, cand a aparut Ploile amare, castigand nenumarate premii. (Apropo: am avut o contributie mica la scrierea primului sau roman, caci i-am imprumutat cartea lui William Shirer, Marirea si decaderea celui de Al Treilea Reich, de unde si-a luat informatia de fundal despre nazism si spiritul lui.) Nu-l banuiam si poet, desi, cum arata in placheta asta Ion Muresan si Al. Cistelecan, proza sa tradeaza o mare sensibilitate poetica de care eram, fireste, constient. Primul indiciu pe care l-am avut in aceasta privinta a fost cererea lui timida sa-i traduc cateva poezii pentru revista Vatra (in redactia careia Sandu a lucrat multi ani). Am facut-o si patru sau cinci texte au aparut in revista in 2003 sau 2004.
Dupa neasteptata si socanta lui moarte, mi s-a cerut sa traduc tot corpusul (mic) al poeziei sale pentru o carticica. Aceasta sarcina m-a facut sa simt ca Sandu n-a plecat de tot, ca mai era aici, uitandu-se peste umarul meu. Engleza lui era excelenta si sper ca ar fi fost de acord cu majoritatea transpunerilor mele. Traducandu-l, mi-am dat seama ca, daca si-ar fi pus mintea, ar fi putut deveni un poet insemnat, poate la fel de bun ca Ion Muresan, prietenul lui cel mai bun. Banuiesc ca si-a scris poeziile in momente cand simtea nevoia urgenta de a se elibera de emotii ce nu mai puteau fi stapanite. Majoritatea poeziilor sunt epifanii. Dupa parerea mea, se regasesc in ele doua influente principale: a scolii „haiku” si a Imagismului anglo-american. O poezie chiar poarta titlul „Haiku”. Versuri din poezii ca „Toamna pe malul Senei” sau „Acuarela de seara” amintesc de asemenea de tehnica nipona. In linii mari, Sandu avea o inclinatie pentru imaginea concisa, memorabila, folosita munificent in toate stihurile, fie ca au un caracter autobiografic („Poem al echinoxistului la batranete”, „Poem”) sau filosofic („Cum dispar lucrurile din viata mea”). Exista o melancolie discreta in toate poeziile sale, sugerand o filosofie de viata mai mult sceptica. Lirica lui e simpla, directa, foarte asemanatoare cu notatiile neasteptate care abunda in proza sa. Te pune pe ganduri.
Yves Bonnefoy spunea ca e la fel de dificil sa scrii poezie si sa o traduci. Ca atunci cand dai peste un poem intr-o alta limba trebuie sa traiesti si tu lupta autorului cu propriile lui cuvinte. Dupa mine, aceasta afirmatie e mult exagerata. O poezie tradusa nu va suna si nu va arata niciodata ca originalul. Daca traducatorul poate transmite fiorul, sentimentul care informeaza poemul, poate respecta forma, va fi facut o treaba buna.
Virgil Stanciu
* * *
Nu toata lumea stie, dar (mai) sunt inca destui care stiu ca Alexandru Vlad a inceput ca poet. In 1969, pe cand era in clasa a XII-a (la „Ady-Sincai”), directorul liceului – Petre Bucsa, el insusi poet si om cu un umor in revarsare mereu tonica si cu manii directoriale mai degraba solare si teatrale decat reale – si-a strans vedetele literare ale propriei scoli intr-o placheta – La poarta izvoarelor – pe care-a editat-o el stie cum. Patru erau atunci (si pe-atunci, toti patru poeti) vedetele literare ale scolii noastre: Marius Jucan, Gheorghe Pugna, Lucian Taloi si Vlad insusi. Poemele tuturor par azi, fireste, destul de naive si de candide, dar „curate”: cum a facut, cum nu, Petre Bucsa i-a scutit de birul patriotard care era inca imperativ, mai ales pentru culegerile liceene. Fiecare dintre ei si-a scris ale lui – si mai toti, desigur, dragoste si peisagistica. Nu-i de mirare, mai ales la Vlad. Dragostea era, fireste, la varsta aceea o imperatie tematica si existentiala, dar si un climat in care se scaldau, fatal, toata ziua: liceul nostru roia de fete superbe. Cat despre vocatia peisajului, nici ea nu-i de mirare la el: era artist si la desen (nici nu sunt sigur ca n-ar fi putut fi si pictor), dar mai ales era un artist al observatiei si contemplatiei. Un acelasi peisaj vazut de Vlad si de oricine altcineva era intotdeauna doua peisaje; unul cum dadea Domnul, dar celalalt plin de detalii ce se pregateau intotdeauna sa-si ia zborul sau sa se stranga pe o abscisa parabolica. Arta detaliului ce zvacneste de concretete se vede (dar cum nu?!) si in proza (de orice fel) a lui Vlad, dar ea se presimte deja in Acuarela de seara din „Addenda” Poemelor. E un mic poem pictural, cu rafinament coloristic si cu linii „pluviale” quasi-simboliste, plin de candoarea notatiei si de voluptatea contemplatiei; un joc de lumini si linii dizolvate in firele de ploaie si care abia amesteca, inca vag, in fondul de stari virtuale, euforia participativa cu melancolia difuza. Poate nu-i relevant, dar in mai toate poemele care vor mai fi scrise Vlad va amesteca intotdeauna doua stari, dintre care una, cea permanenta si stabila, un fel de stare-suport, e cea de melancolie; nu groasa, ci abia sugerata, abia indusa, abia trecuta din inefabil in efabil. Linii la fel de pure si candide are si desenul erotic din Daphnis si Cloe (fireste, era oarecum de cuviinta, fiind vorba de procesarea unui desen gratios din idila lui Longos) – si si aici va ramane mereu activa o puritate afectiva manifestata epifanic – si surprinsa in momentele de epifanizare; pe acelasi soclu de melancolie ce se inalta sub – si din – dialectica nostalgiei in care joaca un sentiment sedimentat, dar reactiv (si reactivat).
Nu stiu cum s-a indepartat Alexandru Vlad de poezie si nici prea bine cand. Ca student, era deja prozator, desi extraordinar cititor de poezie. Nu stiam daca mai scrie si, oricum, imi luasem gandul. Pana cand, la o gluma provocatoare, multi ani mai tarziu, mi-a raspuns ca el, de fapt, are o poezie. Si chiar avea. Iar apoi, cam o data pe an, mai avea cate una. Sunt cele de aici, aparute, mai toate, initial, pe prima pagina a revistei Vatra. Era chiar locul meritat, caci toate erau poeme de tinut in antologie. Nu-s multe, dupa cum se vede, dar intervalele dintre ele nu se vad decat in schimbarea nucleului „tematic”; „tematic” in sens mai mult existential decat didactic, in masura in care nostalgia si epifaniile erotice vor fi scoase din cauza de avertismentele mortii. Dar nici boala, nici prezenta tot mai apropiata a mortii n-au dislocat cu totul erosul ca nostos epifanic.
Intre cele doua nuclee – ambele, ma repet, cu un fel de gramatica epifanica – se misca mai toate poemele, inclusiv cele „accidentale” sau subtil ocazionale. Primul dezvolta iradiatiile unei iubiri scufundate in adancul memoriei sentimentale asemeni unui bob de uraniu inca departe de perioada de injumatatire, inca tulburand cu cate-o iluminare anamnetica prezentul. Ecuatia iluminanta are intotdeauna o rezolvare usor epica (Vlad era si-n poezie de scoala americana), pe un arpegiu de anecdotica afectiva. Modalitatea epifanica a acestor iradiatii se vede cel mai bine in Poem („si am vazut-o”), unde nostalgia se lasa prinsa intr-un fel de „miraj metempsihotic” si unde timpurile afective fac un scurt-circuit extrem de concret. Aceasta sintaxa de concrete, facuta din detalii riguroase, e cea pe care se construieste totdeauna inefabilul ca atare al starilor; pragul de bataie al tuturor acestor iluminari afective e facut din amanunte consemnate aproape scrupulos si din ele e ridicata scena – realista pana la a fi reala – pe care se produce mirajul. E, fireste, o modalitate de credibilizare a acestui miraj, de trecere a lui insusi intre concrete. Mirajul sparge un cadru concret si se instaleaza in concret; vine din adancul memoriei si trece prin cotidian ca o adiere ravasitoare (la Vlad catastrofele se fac din suavitati, din diafane care rastoarna totul). N-avem niciunde o retorica a intensitatii afective, ci doar o „descriere” narativizata a unui mic miracol anamnetic si afectiv. Dar, desigur, tocmai transcrierea aceasta non-violenta, ca si ne-participativa si strict reportericeasca a incidentului de miraj, acrediteaza intensitatea acuta a fondului nostalgic, trauma nevindecabila a memoriei. Grupul de poeme de la inceput e un jurnal rarefiat de iluminari nostalgice, de insinuari ale mirajului in grila de monotonii a cotidianului. Timpul pe care ruleaza acest afect definitiv e oarecum „timpul-cascada” de la Blaga, in care esentialitatea existentiala a ramas suspendata intr-un loc de neatins si de unde pulseaza imprevizibil. Eroticele lui Vlad nu sunt o exorcizare a traumei iluminante, ci dimpotriva, o beatificare a ei. Exista in ele, trecuta in discret, o religie devotionala a iubirii, precum si una nu mai putin salvifica. In cele Sapte versuri cele doua teme devin una, in urma unui alt scurt-circuit, de aceasta data deliberat si ostentativ relaxat. E punctul, tradus cu umor, in care cele doua epifanii se suprapun.
Poemele de final sunt un foarte concis jurnal de pregatire a pragului. Cu seninatate, dar si cu un fel de abnegatie autodistructiva, dupa cum se vede din Hybris. Si ele in aceeasi tonalitate „obiectiva”, cu detasarea cu care ar putea fi si ele spuse „de o straina gura”. Vlad are o ceremonialitate degajata a notatiilor asa ca samburele lor atroce abia se zareste (spre deosebire de iradiatiile din memoria afectiva, care au o violenta eruptiva a diafanitatii lor). Puntea dintre cele doua capete ale plachetei e facuta din „inspiratii” ocazionale, cu siguranta margele care s-au cristalizat singure. Dar (cred) tocmai ele sunt proba ca Vlad a incercat sa redevina poet (ca incepuse sa creada in aceasta relansare se vede si din faptul ca nu s-a mai ascuns si-n Curcubeul dublu strecoara doua poeme). Ar fi reusit, cu siguranta. A si reusit. In aceasta placheta sunt cel putin cinci poeme extraordinare.
Al. Cistelecan
* * *
Alexandru Vlad (n. 31 iulie 1950, Suceag/Cluj – d. 15 martie 2015, Cluj-Napoca). Prozator, traducator. Facultatea de filologie a UBB Cluj (1982). Debut absolut in Echinox, 1973. Volume: Aripa grifonului, povestiri, 1980; Drumul spre Polul Sud, proza scurta, 1985; Frigul verii, roman, 1985; Fals tratat de convietuire: trei tablouri din secuime si un malaxor (in colaborare cu Daniel Vighi, András Visky, intr-o versiune conceputa si editata de Marius Lazar), 2002; Sticla de lampa, 2002; Viata mea in slujba statului, povestiri, 2004; Vara mai nepasatori ca iarna, 2005; Curcubeul dublu, roman, 2008; Masline aproape gratis (proze asortate), 2010; Ploile amare, roman, 2011. Prezent in antologiile Nuvela si povestirea romaneasca in deceniul opt, 1983; Chef cu femei urate, 1997; Generatia ’80 in proza scurta, 1998; Competitia continua, 1994; 1998. Traduceri din Joseph Conrad, W. H. Hudson, Henry Miller, Vladimir Tismaneanu, Graham Greene, Alberto Manguel. Tradus in germana. Premiul USR pentru debut, 1980; Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, categoria Proza, 2011; Premiul Academiei Romane, 2011. Meritul Cultural in grad de Cavaler, 2004; grad de Ofiter, 2010.

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.2451 sec
Acest site folosește cookie-uri pentru a permite plasarea de comenzi online, precum și pentru analiza traficului și a preferințelor vizitatorilor. Vă rugăm să alocați timpul necesar pentru a citi și a înțelege Politica de Cookie, Politica de Confidențialitate și Clauze și Condiții. Utilizarea în continuare a site-ului implică acceptarea acestor politici, clauze și condiții.
Viziteaza site-ul LibrariaDelfin.ro pe ShopMania Ghidul tau autentic de shopping.