Poemarti - Grigore Soitu

O antologie de grup

Cenaclul de Marti de la Universitatea „Ovidius” a fost momentul lor, al celor cuprinsi in prezenta antologie: unul de experiment efervescent, entuziast si pe alocuri nevrotic, de livrare totala a energiilor proprii pentru a anima vidul zoneilitorale a culturii noastre. Originile lui (initiativa, titulatura etc.), daca ar fi sa adoptam expresia lui Iacob Negruzziprivitor la cele ale Junimii maioresciene, „se pierd in negura timpului”. Fiecare dintre primii sai membri se considera un „fondator” – nu numai al grupului, ci si al conceptului de „proezie”: o specie noua, post-textualista, de discurs prozopoematic, care dorea sa scoata poezia din scleroza ei sablonard-estetizanta si s-o reapropie de agonalul existentei concrete, adica de ceea ce este viu, imprevizibil si presant, accidental si epidermic, angajand pana la absurd drama personala a fiecaruia, cu aspectele ei brute, destabilizante, dureroase. Ireverenti si chiar repelenti pana la cinism, in primul rand cu ei insisi, acesti tineri nu mai au cultul operatiei scrisului ca atare, mergand spre noi straturi de autenticitate, pana la „piciorul care scrie” (vezi Oana Catalina Ninu), in pofida literaturizarii, si nu de dragul ei. Pe de alta parte, daca ne uitam la destinele lor si mai ales la ultimii ce s-au adaugat grupului, ei sunt cei care au crezut in „revolutie”, asa-zicand, ca niste mici Gavroche in elefantul lor masiv si ocrotitor si apoi s-au trezit fiecare in calul sau troian personal, ca intr-un confesional parasit; traumatizati si inocenti deopotriva, cazand din entuziasme irepresibile si aproape delirante direct in angoase si depresii sau, dimpotriva, intr-un scepticism afirmat neted (vezi Denisa Carlomaneanu: „Eu nu mai cred in nicio revolutie / in nicio schimbare in nicio putere a cuvintelor”). Proezia lor este (la unii) extrem de locvace: spune tot, incontinent, delirant, necunoscand aproape deloc poetica „tacerii” (vezi Sorin Dinco), insa euforic si tandru, parca pentru a astupa golul si a ascunde „depresia”. Fiecare are o proiectie aproape posesiva asupra celuilalt, foarte animata, bruta si aproape toti o au asupra lui Marin Mincu, pe care l-au urmat si la „Euridice”, precum si la cenaclul care i-a purtat numele la BMB. Maparlo (pseudonimul improvizat pe net al lui Marius Parlogea) ar sugera, in traducerea mea libera, un fel de silogism
anticartezian ce s-ar putea aplica momentului lor generational: nu stiu daca exist, dar vorbesc. O poezie asumata ca act efemer, tulbure, plasmatic, fara distanta si fara cenzura, asumandu-si rolul de exilanta perpetua. Autorii sunt „tomiscani” itineranti, ce se autopersifleaza cu un umor prozaic, izvorat in mare parte din confuzia omonimica a vorbirii, aproape drogata, de foarte multe ori fermecatoare sau enigmatica, fredonata in lejer (vezi Mircea Tuglea, dar si Mugur Grosu). Mai toti se situeaza la limita, intre momentul nouazecist, dezinhibat (nu parodiind poezia, ci cautandu-i liber reminiscinetele vii in praful prozei cotidiene, pentru a le frecventa melancolic pe coarda muritoare) si momentul douamiist, apocaliptic si prozaic la propriu. In buna parte, deja constienti intrutotul de realitatea crunta si de nimicul existential, martoliii practica o poezie-bruiaj: vorbesc intruna, adesea redundant, neprelucrat, haotic, ca metoda de supravietuire in perioadele de recesiune. Poezia poate servi si ca un lant al Sfantului Anton (vezi Mugur Grosu) care poate scoate raul din functie cu metode paradoxale si habotnice, in care reclama tine loc de efect prin fervoarea angajarii in actul de comunicare. Poezia „martoliilor” nu „sublimeaza”, nu ridica in sfera emotiei impersonale. Dimpotriva: mizeaza pe eficienta actului de dezamorsare a raului, de umplere a vidului prin implicare totala in gratuitatea si generozitatea ofertei lor.

Stefania Mincu

RECENZII