Petre Ghelmez. Viata si opera - Ion Rotaru

M-am grabit sa scriu aceasta monografie, Petre Ghelmez: viata si opera, ca un modest omagiu adus poetului Germinatiilor, al Campiei de platina si al Gloriei Lynxului, trecut in lumea umbrelor acum trei ani, intr-un chip prea dramatic si neasteptat, atins de o boala care nu iarta. M-am grabit si din alte pricini. Cititorii de poezie adevarata, ca si, mai in general, de literatura buna, se raresc pe zi ce trece, printre noi, printre cei mai tineri dintre noi. La drept vorbind, cu riscul de a fi acuzat de... conservatorism, sunt de parere ca poezia si proza romaneasca actuala ar trebui sa se reorienteze spre un prea necesar neoclasicism si, de ce nu?, spre un neotraditionalism, prezent cat se poate de clar in creatia lui Petre Ghelmez, mai ales in ultimele sale volume, incepand cu Paradisul atomic, aparut in chiar anul „revolutiei“ din decembrie 1989, mai ales cu Gloria Lynxului (2001), Cvartet. Patru anotimpuri argheziene (1997) si, cu deosebire in, Campia de platina (2002) si Lebada alba (2003). Poetul se dovedeste a fi fost unul de prim rang printre saptezecisti, alaturi de Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru si Adrian Paunescu, in ceea ce a produs mai valoros acesta din urma.

M-am grabit, zic, pentru ca, apropiindu-ma, cu prilejul rescrierii Istoriei literaturii intr-o editie a doua, indeajuns de revizuita si adaugita, elaborata in toata libertatea, „problema Ghelmez“ m-a preocupat indeaproape. Cu atat mai mult cu cat l-am cunoscut bine de tot pe Petre Ghelmez—Omul. Era, a fost, un fiu de tarani din Campia dunareana si... romana pana in adancul istoriei, care a accedat spectaculos in cultura inalta, de carte, pe urmele unor Nichifor Crainic, Zaharia Stancu-poetul si Marin Preda, extraordinarul autor al Morometilor, primul scriitor roman care ne-a descoperit „poezia campiei“, cu toate ca este vorba de un... prozator.

M-am grabit, deci, si pentru a incerca sa nu las valul uitarii sa se astearna peste realizarile cu totul deosebite ale lui Petre Ghelmez – unul dintre cei mai destoinici editori de carti bune, unul dintre cei mai talentati scriitori, in versuri si in proza, pentru copii, creatorul unei opere admirabile in toate privintele. Vreau deci sa-i ajut pe cititori sa nu se lase sufocati sub noianul de tiparituri care ne-au potopit cu totul acum, ci sa deschida cartile marelui autor Petre Ghelmez.

Nu am stat, in graba mea, sa „scurm“ prin arhive, mai mult sau mai putin inaccesibile, facute sa fie mai mult sau mai putin suspecte, care sunt cauzele care au actionat asupra spiritului lui Petre Ghelmez care, in ultimii ani de viata s-a simtit oarecum „marginalizat“ de prostii si... snobii care zic ca literatura nu are a face cu politica, dar ei, in tot ce intreprind sub ocrotitoarea libertate absoluta a cuvantului, fac politica la toarta. N-am cautat sa iscodesc, sa „scurm“ dupa cine stie ce dosare ale securitatii, tinute secrete, multe „falsificate“, banuiesc, spre a afla cate ceva nestiut de mine in legatura cu fostul director de edituri si reviste. Am tinut sa ma aflu mereu in fata cu omul si opera sa. Restul nu ma interesa si nu ma intereseaza catusi de putin. Ar fi sa cad intr-un fel de istoric literar care face „politie“. Intotdeauna m-am tinut pe pozitia maioresciana cum ca literatura nu trebuie sa aiba de-a face cu politica, desi insusi pontiful Junimii a facut cu strasnicie politica, stim bine. Iau intr-adevar in seama spusa lui Octavian Goga, ca pana si plantarea unei flori intr-un ghiveci este un fel de... gest politic. Este o afirmatie plina de talc... Multi scriitori romani au dosare la securitate, in consecinta. Dar, ca istorici literari, nu suntem cu necesitate obligati a pasi pe acest taram mai curand imund, fara o legatura directa cu ce avem noi de facut.

Mi-a fost de ajuns sa-mi dau seama ce s-a intamplat in sufletul si inima lui Petre Ghelmez, cercetandu-i poeziile publicate in comunism, deloc oportunist-proletcultiste, cu cele scrise dupa eliberarea artei din catusele „comenzii sociale“. Ca si mine, ca multi altii, s-a bucurat si el de libertatea totala a cuvantului vorbit si scris. Cartile lui, si cele adresate oamenilor maturi, si cele adresate copiilor – pe care mi s-a parut ca le pandeste, macar un pic, si absolut pe nedrept, uitarea – sunt o zestre cultural-artistica si instructiv-educativa deosebit de pretioasa, trainica.

 Ion Rotaru

RECENZII