Pe cuvantul meu de caine - Violeta Rang

Carte, Pe cuvantul meu de caine, va este adresata voua, copiilor, carora banuiesc ca va plac toate animalele. Si cum fiecare dintre ele au un anumit comportament, este suficient sa le urmariti cu atentie si nu dupa mult timp veti descoperi ca puteti comunica cu ele pentru ca granita dintre adevar si fantezie este uneori foarte mica.

 Cartea mea se adreseaza in primul rand voua dar, mai ales, acelora dintre voi care, gasind din intamplare un animal, ar dori sa il aduca in casa lor.

Nu uitati ca orice vietuitoare are nevoie de ingrijirea dar, mai ales de dragostea voastra.

Violeta, alintata de catre membrii familiei si prieteni cu apelativul MAMICA PUF, a trait alaturi de tovarasul ei de viata, care era de meserie biolog si, pe langa alte pasiuni, indragea mult si pescuitul si vanatoarea.

Iubea si ea natura foarte mult, dar serviciul si gospodaria cu doi copii o tintuiau mai mult acasa. Nu i-a ramas decat placerea de a urmari motanul, cateii si alte diferite lighioane aduse de sot din peregrinarile sale, parca nesfarsite, in natura.

Ochiul sau atent, precum si grija pentru existenta acestor oaspeti au reusit sa surprinda aspecte de viata pe langa care multi dintre noi trec nepasatori. Citind cartea se pot invata multe despre lumea celor care nu cuvanta.

Catalin Rang


Ingereasa Violeta ascundea in bobocul zambetului, mereu in proaspat, propriul miracol - mai avutie decat avutia: primise in dar Iarba Fiarelor. Comunica, banuiam asta, cu florile, gazele, aripatele si, fiindca erau nelipsiti casei, cotosmanii, papagalii si purtatorii de ham-ham.  Comunica, in stare de greatie, pe arpegiile copilariei comune. Si abia tarziu, prea tarziu, am inteles ca Iarba Fiarelor, la Violeta Rang, era Iubirea.

Aurel Bruma
Pe cuvantul meu de caine!

Sunt de cativa ani in casa“parintilor” mei si trebuie sa recunosc ca ma simt foarte bine in preajma lor, mai ales ca am o multime de amintiri.

Aveam o luna si jumatate cand“le-am calcat pragul casei” si cred ca, asa mica cum eram, eram foarte dragalasa. Eram neagra si cred ca si de aici mi se trage numele de Mura. Toti erau mari, se invarteau in jurul meu, dar oricat de draga le-as fi fost, tot ma dadeau cu nasul pe covor in locul in care... stiti voi, cam ce putea sa fie.

Ei, acum am invatat tot ce le place!

La inceput ma duceau in lesa, faceam in iarba ceea ce ei asteptau de la mine, apoi fuga ma bagau in casa.

Cum sa fac rost  insa de o noua plimbare? In clipa in care ii vedeam cu galeata de gunoi in mana, pricepeam ca este rost sa ma strecor afara la joaca. Atunci incepeam sa sar in sus, sa fac tururi rascolind covoarele. Stiam ca-i dau gata! Le placea foarte mult figura cu saritul, iar tumbele mele ii convingeau cel mai mult, mai ales ca“mama” nu era prea multumita de zburdalnicia mea si imediat insista pe langa cel ce avea de gand sa iasa. Ce sa fac? Ma descurc si eu cum pot!

Cel mai mult insa imi place sa merg la vanatoare, mai ales ca“tata” ma lauda la toata lumea ca am nas bun, ca sunt perseverenta, ca imi place sa fac aport si ca sunt foarte ambitioasa.

Cum sa nu fiu ambitioasa daca el merge la vanatoare luand-o si pe nesuferita aia de Boni, un brac german cu par sarmos, care nu are nici macar un an, care calca peste urme ca proasta si care pe deasupra mai are si pretentia de“caine de vanatoare”? Hm! Nu inteleg cum de nu pricep stapanii astia nimic!

Cateodata ma amuz cant tata si mama raman uimiti de puterea mea de intelegere. Ei nici pana acum n-au priceput ca le citesc pana si gandurile.

Pe cuvantul meu de caine!

Ce, eu nu-mi dau seama cand mama este suparata si tata nervos? Oho!

Cand mama este suparata, trebuie sa umblu cat mai putin prin bucatarie, iar cand tata este nervos trebuie sa stau cat mai lipita de pamant si sa fac eventual un“daun” perfect. Stiu ca asta il multumeste grozav. Si astfel, sunt singura din casa care-i face ceva pe plac! Nu stiu, zau, oamenii astia au niste comportamente foarte bizare! Noroc ca am avut...

Nr. de pagini: 125
Anul aparitiei: 2016