Pe corzile luminii. Sulle stringhe di luce - Dumitru Galesanu

Calatorie spre a cincea dimensiune. Si chiar mai departe

Efervescent, expansiv, vitalist este Universul (intr-un volum anterior, Multiversul) pe care il trezeste la realitatea personala, prin emotie, Dumitru I. Galesanu in noua sa carte. Multiversului acesta, in care a cincea dimensiune este nu doar posibila, ci si obligatorie, ii este esentialmente specifica trairea, transferata dinspre uman spre ceea ce, indeobste, numim obiect, corp neinsufletit, lucru caruia ii este interzisa cunoasterea de sine. Ca sa rezum, cu vorbele poetului: “Intr-a 5-a dimensiune in punctul acesta ultim, fierbinte -unde materia devine gand impatimit intr-acest abis … iluzia sangelui inalta-n eter linistea vasta a unui unic Eu si-ntreaga voluptate-a sinelui se oglindeste-n tot.” Poetului ii sunt familiare doctrinele extrem orientale potrivit carora vidul si plinul isi sunt consubstantiale, dar povestea nu se opreste aici: cele doua “consubstante” se muta din exterior in interior, primesc suflet si incununeaza, spune autorul, finalitatea ultima a lumii, care este poezia, “unicul vers transfigurat univers”. Atat de intens sangvinizat este Universul-Multiversul lui Dumitru I. Galesanu, incat apropierea si departarea devin si ele gemene (“Nu, ne putem atinge, nu ne putem avea – esti prea adanc zidita in inima mea”), iar timpul isi pierde dureroasele granite care ne obliga sa locuim intr-o anumita istorie, fara putinta de a evada din ea (“Suntem aici si am putea pleca sa locuim oriunde si oricand”). Aceasta celebrare a Tot-Nimicului nu putea sa existe, fireste, fara “iubirea ce roteste sori si stele”, fapt care face ca materia sa capete puls erotic si sa se prefaca in femeie cosmica: “Traiesc si sunt fericit sa-i desfac, virginal sa desfac in lumina coapsele (ei), sa ma bucur extatic de formele ei de farmecul tainic al materiei.” Asta nu inseamna ca iubirea ramane in zona sferelor ideale, exista o iubire care urca pana la a pipai lumina si alta care coboara la fiinta de carne care ne sta alaturi. Autorul ambitioneaza sa rescrie in cheie poetica personala nasterea si moartea Universului, facand apel, in mod repetat, la notiuni precum Big-Bang-ul, protonul originar, spatiul-timp, materia neagra, entropia, dar, cum spuneam anterior, lor li se alatura si le face posibile Suflul vital, energia personalizata: “Universul astazi stiut era ca un foetus-copil strans ghemuit in pantecul viu de femeie … Universul stiut, odata nascut, va pieri candva si el, insusi El prin el – intr-un alt Univers paralel.” Ne aflam intr-o lume turbionara dar nu lipsita de ordine, in care poetul isi asuma postura de Demiurg, postura pe care istoria n-o lasa nepedepsita, dar pe care poezia o absolva, pentru ca ea singura cunoaste limitarile si dezlimitarile omului care o scrie: „In fata nesfarsitului oglinzilor marilor as putea fi eu insumi (z)eul departarilor, cel-de-neconceput la orizontul evenimentelor in clipa de-ntalnire cu cel far-de-nceput, sub impulsul prim al evenimentelor.” Adept al enuntului lui Niels Bohr „Nimic nu exista pana nu se masoara”, dar si al aceluia ca „Lumina transcende spatiul si timpul – intr-o dimensiune in care viata da sens tuturor lucrurilor”, poetul uneste in ultimele doua poeme ale cartii – „Lumina (unda pe corzi)” si „Teoria M. (impromptu)” – nemasuratul de masurabil, originarul (fotonul – „sufletul viu al genezei”) de „Tot ce exista”, imaterialul de material, introducand in ecuatie un straniu „al 11-lea cer”, pe care doar stiinta secreta a poeziei il poate defini. Si un final care ridica „vesnicul azi” la o putere greu de exprimat matematic, „ingenuu pulsand pe o (destinsa) infinita membrana, spatiul (intregul) vibrand cum o coarda a-pururi intinsa”. Multa muzica in aceasta carte in care poezia aspira la cea de-a cincea dimensiune, accesibila insa numai daca acceptam ca orice calatorie in timp si spatiu are loc, de fapt, in noi insine.

Ioan Es. Pop

RECENZII