Pasarea fericirii - Dumitru Vacariu

Proza din aceasta antologie reface puntea cu „literatura pentru copii si tineret”, exceland in ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, din volume precum Dincolo de poveste, Barzaunul si restul lumii, Vornicul Tarii de Sus, Poteci fara intoarcere, Comoara, Aventura dincolo de timp, In cautarea Scufitei Rosii. Ceea ce face acum Dumitru Vacariu e sa dea rost unui dor de poveste care traduce, altfel, o celebra sintagma a lui Mircea Eliade din anii ’70: despre nevoia de poveste scria atunci ilustrul istoric al religiilor. Boldur, „fiul unui crai vestit dintr-o tara indepartata”, Doina, Stefana, Cristina, Maria din „legenda celei mai frumoase icoane”, Virgil Nasturel, Paun si Lebada, cucul, ciocanitoarea, privighetoarea, randunica, ciocarlia si vrabia, Printul Cerb, fiul lui Verde Imparat, Ancuta, Mioara si Mihai, papusile si soriceii, Onuta si sabia sa, Calin care descopera „potecile dorului”, Mos Isprava, Mitel sunt din basm si legenda. Dar, intr-o cruda autobiografie, in Fiul Meu. Parabola apocalipsei rosii si Marturii din viata de apoi, Dumitru Vacariu scrie despre copilul ratacit in veacul apocalipsei rosii; acesta traieste luand distanta fata de prezentul precar si supravietuieste intr-un Rai imaginat din suma tuturor amintirilor; el vine din si se petrece in basmele si legendele lui Boldur, Ancuta, Printul Cerb…
Ioan HOLBAN