Pagini de practica judiciara si extrajudiciara - Eugen Herovanu

Lucrarea „Pagini de practica judiciara si extrajudiciara” nu este cea mai importanta, dar in opinia noastra, surprinde cel mai fidel personalitatea ilustrului profesor si avocat Eugen Herovanu.
Incepand cel mai tarziu din anul IV de facultate, toti juristii au auzit de profesorul Eugen Herovanu, dar personalitatea acestuia nu poate fi pe deplin inteleasa fara cunoasterea formatiei sale de avocat, calitate care nu a reprezentat o simpla carte de vizita, ci o latura importanta a activitatii sale profesionale. Implicarea in profesia de avocat a cunoscut atat latura exercitiului acesteia, cat si a conducerii profesiei, profesorul fiind decan al Baroului Iasi in perioada 1918-1928, cand a avut misiunea dificila de a armonizare a practicilor profesionale dupa ȋntregirea teritoriului national.
Cartea prezinta o serie de particularitati.
In primul rand, lucrarea prezinta o particularitate sub aspect temporal, deoarece, desi publicata ȋn anul 1944, reflecta viziunea autorului in diverse momente ale dezvoltarii sale profesionale.
In al doilea rand, lucrarea nu isi propune tratarea sistematica a institutiilor procedurii civile. Ea cuprinde o serie de concluzii scrise, note, opinii juridice asupra unor chestiuni deduse sau nu unei judecati sau simple insemnari pe care stralucitul procedurist, Eugen Herovanu le-a elaborat in cariera sa de avocat.
Chiar autorul autorul surprinde exact spiritul lucrarii, aratand cu modestie ca „daca paginile ce urmeaza au sau nu vreo valoare stiintifica, documentara sau juridica, s-ar putea ca cei ce le vor urmari sa descopere in ele, calitati pe care ȋn genere nu le-au gasit in multe carti de doctrina pura. Cu privire la acest lucru, aplic observatiunea pe care am facut-o ceva mai sus, ca ceea ce sustine interesul acestei lucrari si – poate, stiu eu! – pana la un punct ceea ce face frumusetea si originalitatea ei, in tot cazul ceea ce-i asigura prospetimea si supletea, e faptul ca, departe de a prezinta adevaruri generale si abstracte, ea ofera idei inca aderente la faptele pe care le-au sugerat si elementele simple ale unui Drept viu, inca legat de sursele lui naturale, si de miscarea vietei”.
In al treilea rand, particularitatea acestei lucrari este reprezentata si de imbinarea viziunii stiintifice cu cea de practician. Imbina cautarea triumfului unui interes personal, particular, reflectat intr-o situatie concreta cu apelarea la concepte doctrinare elaborate. Sub acest aspect, lucrarea este un bun exemplu pentru acei practicieni ai dreptului care nu au incetat sa creada ca realizarile in planul aplicarii legii decurg din studiul elaborat al doctrinei juridice iar nu in insistenta neargumentata, tonul agresiv sau speculatiile sterile ale unor cuvinte folosite mai mult sau mai putin inspirat de legiuitor. Lucrarea dovedeste ca doctrina si practica nu sunt lucruri diferire, ci dimpotriva sunt complementare. Doctrina iȋsi verifica valoarea numai daca serveste rezolvarii unor situatii de ordin practic, in timp ce practica care ignora doctrina devine instabila si abuziva.
In al patrulea rand, este o opera scrisa in calitate de avocat. Acest lucru este evident. Adeseori, autorul este patimas in apararea intereselor clientului sau si nu isi ascunde framantarea atunci cand instanta ii respinge tezele avansate fara a oferi o argumentatie adecvata sau ferindu-se de a aborda problema ridicata. Cu toate acestea, este de observat stilul elegant cu care autorul trateaza instanta de judecata, chiar si atunci cand este dezamagit de implicarea acesteia in rezolvarea unei probleme. La acea vreme nu era nevoie de ghiduri pentru a trata buna – cuviinta si respectul profesional! De asemenea, trebuie observat ca in sustinerea intereselor personale ale clientilor, nu se deroga cu nimic de la rigoarea stiintifica. Atunci cand sustine teze juridice care nu sunt impartasite in mod unanim, autorul – avocat nu trece cu vederea opiniile contrare, ci dimpotriva, le afirma existenta, le citeaza sursele, le explica si le combate, dand dovada de loialitate profesionala fata de judecator, dar si fata de adversar (a se vedea notele denumite „Situatia legala a copiilor naturali”). Este drept ca, desi elegant ȋn exprimare, avocatul E. Herovanu sanctioneaza server practica adversarului sau constand in citarea unei surse doctrinare izolate ca fiind una reprezentativa – „d-sa (avocatul advers – n. n.) a evitat de a spune ca citeaza o parere izolata si ca toata doctrina si veche si noua e in sensul opus…. Metoda nu este noua dar nu e nici recomandabila. Tinand seama de situatia persoanei care o aplica, avem dreptul de a ramane surprinsi in cel mai ȋnalt grad. Si daca in privinta faptelor, greu de controlat, ne-am fi putut astepta sa vedem abundand denaturarile si insinuarile; in ce priveste dreptul cel putin, era justificat sa credem ca vom ramane ȋn sfere mai pure” (in notele denumite „Anulare de testament”).
Interesant este si modul in care avocatul raspunde apararilor facute de „adversari”, atunci cand acestea depasesc mijloacele argumentelor juridice si se ȋndreapta spre chestiuni precum viata privata a partilor, atacul la persoana, denaturarea faptelor, folosirea unor sintagme care sa creeze o imagine defavorabila uneia dintre parti. Nu le trece cu vederea. Dimpotriva, le „taxeaza”, dar o face intr-o maniera distanta si obiectiva, spunand ca „modul cum a fost conceputa actiunea si spiritul in care a fost condusa, ar justifica din partea noastra reflexiuni servere” insa „ne multumim sa semnalam cateva amanunte din complicatele, bizare mijloace de lupta ale adversarilor” (in notele intitulate „Anulare de casatorie”).
In al cincilea rand, lucrarea are o latura interdisciplinara deoarece cuprinde, este drept intr-o dimensiune mai restransa, si adnotari in alte ramuri de drept decat procedura civila: dreptul civil, dreptul administrativ si fiscal (o convingatoare identificare a criteriilor prin care se deosebeste actul administrativ de actul jurisdictional se regaseste ȋn notele „Actul jurisdictional”), litigii de dreptul muncii si chiar dreptul penal.
In ultimul rand, dar nu mai putin important, lectura ne dezvaluie viziunea politica si sociala asupra rolului justitiei. Aceasta este echilibrata si axata pe intelegerea naturii umane. Manifesta o atitudine caustica fata de exagerarile de tip justitiarist care nu numai ca nu fac bine justitiei, dar mai mult, o duc spre penibil. In acest sens este exemplul judecatorului de instructie care, in dorinta de a obtine o dovada mai palpabila a mitei oferite de mandatarul unui acuzat, in loc sa respinga ferm propunerea, concepe o veritabila „cursa” ȋn care sa cada mituitorul. Despre aceasta, autorul afirma ca judecatorul „dovedeste o stranie conceptie despre ȋnalta sa misiune. In loc de a apara, pe acei cu care vine in atingere, de propriile lor slabiciuni, el ii ȋncurajaza, le inspira sperante nefondate, ii face sa alunece pe panta raului. Justitia nu poate intinde curse. N-are dreptul s-o faca; nu e de demnitatea ei sa se coboare la mijloace care nu se pot ingadui nici agentilor de politie…. Daca este prin urmare, in aceasta afacere, ceva care atinge prestigiul si autoritatea justitiei, – apoi nu e actul nesocotit al lui Avram Zaharia (care incercand sa scape de la torturile jandarmilor pe prietenii sai, a facut o propunere nepermisa), ci procedarea neȋingaduita a magistratului care tratand trei zile acea propunere, a intins o cursa unui om slab si ȋncrezator”.