Padurea vrajita - Dumitru Vacariu

Este cu totul reconfortant sa scrii despre o antologie de autor – poezie, proza – de azi si, inca mai mult, subintitulata „literatura pentru copii”, in legatura cu oparabola a lui E. Lovinescu de acum o suta si mai bine de ani; pe scurt, Dumitru Vacariu de azi umbla dupa pasarea albastra, de ieri, a lui E. Lovinescu. Iata. Intr-un text publicat in „Falanga Literara”, in 1910,  „seninul” critic scria despre destinul pe care ursitoarea „batrana si garbovita de vreme” i-l prezice lui Catalin: „Lumea intreaga va sta la picioarele tale; firea isi va disterne pentru tine toate farmecele ei. Dar tocmai din usurinta cu care iti vor fi la indemana, sa izvorasca nemultumirea; sa doresti deci ceea ce e departe si nu se poate avea cu usurinta; sa n-ai odihna pana nu-i prinde si imblanzi pasarea rara, pe care nimeni n-a prins-o pana acum: pasarea albastra”: iata acum si referinta parabolei:  „Ceva din sufletul lui Catalin avem cu totii... O zana rautacioasa ne-a sadit in suflet o nazuinta catre lucruri care nu sunt, facandu-ne sa trecem cu nepasare pe langa ceea ce ar trebui sa faca fericirea si frumusetea acestei lumi. Nu ascultam la glasul privighetorii pentru ca ne gandim la pasarea albastra”. Critica lui E. Lovinescu este o continua cautare a pasarii albastre a literaturii. Nu altfel trebuie interpretata, de pilda, aceasta marturisire pe care criticul o face Elenei Farago, intr-o scrisoare din 13 septembrie 1910:  „Si ma gandesc ce lesne as putea face literatura de imaginatie, nuvele sau chiar romane! Situatia ma obliga sa descopar cadavre uitate de ani, si pentru a afla o data de nici o importanta sa-mi pierd ziua intreaga. Trista soarta. Daca as fi un simplu buchinist ar mai merge, dar simt in mine seva unei imaginatii destul de robuste care cere drept la viata, si n-o pot satisface”.
Scriitorul Dumitru Vacariu cauta pasarea albastra a literaturii, activand ca muzeograf si insotindu‑si biografia cu infiintarea muzeelor literare iesene si rostuind Muzeul Literaturii Romane din Iasi cu o munca impresionanta, alaturi de alti colegi. Din aceasta perioada remarcam: Dincolo de poveste (1979), Barzaunul si restul lumii (1984), Vornicul Tarii de Sus (1984; 2010), Poteci fara intoarcere (1987), Comoara (1988), Aventura dincolo de timp (1990), In cautarea Scufitei Rosii (2005). Aceasta este asa-zisa „literatura pentru copii si tineret”, exceland in ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, dar Dumitru Vacariu se distinge, printre prozatorii contemporani, printr-o serie de romane si povestiri – Ochii viperei (1995), Praznicul orbilor (2000), Casa cu iedera (2000), Porumbeii albastri (2003, Fiul Meu. Parabola apocalipsei rosii (2006), Marturii din viata de apoi (2010) –, unde scrie una dintre cele mai tulburatoare autobiografii literare din cate se pot citi in stricta noastra actualitate; ultima carte din seria amintita, Marturii din viata de apoi, se adreseaza, deopotriva, celor mari si celor mici, pentru ca, iata, marturiile din viata de apoi sunt de dincolo de bine si de dincoace de rau; din Rai si din Iad adica, pe unde, dupa „fericirea de a muri”, personajul‑narator haladuieste calauzit de Parintele Arsenie Papacioc, tovarasul din temnitele pamantene. Predoslovia autorului, scrisa in tonurile vesele/ triste ale celebrei Prefete a lui Ion Creanga, avand acelasi destinatar, „iubitul cititor”,  indemnat acum sa devina bun precum copiii, dar si sa spuna „macar o singura data” Tatal Nostru „sau alta rugaciune inchinata lui Hristos” –, deschidea o carte care adopta structurile basmului si ale prozei fantastice pentru a descifra inca o data (i)realitatea imediata si realitatea dura a unei biografii mereu agresate, pana la limita suportabilitatii: „Cine spune ca moartea e cel mai greu hop de trecut in viata – scrie autorul, pentru copiii de azi, in primul fragment al insolitului sau roman –, greseste cumplit. Cine a indurat foamea, frigul, mizeria si torturile din temnitele si lagarele fasciste sau comuniste, spune, pe drept cuvant, ca moartea e floare la ureche pe langa chinurile mentionate”; cum se vede, autorul pune, pe buna dreptate, semnul egalitatii intre fascism si comunism, copilul ratacit in veacul apocalipsei rosii, cu durata copilariei si adolescentei, intrerupta prea devreme, traind in tristetea „florilor singuratatii din poienile copilariei”, pe un traiect existential guvernat de suferinta, tradare, minciuna si delatiune: „copilaria cu toate minunile ei, tineretea ucisa de puscariile comuniste, maturitatea de cercetator si implinitor al unor obiective culturale, cu care ma mandresc, viata de familie cu cele mai fericite daruri divine, apoi rasplata dumnezeiasca de a deveni cetatean al Raiului”.
In fata unei asemenea (bio)bibliografii „se sparie gandul”, cu vorba cronicarului. Mirarea ramane in fata unei carti de poezie care se cheama Padurea vrajita si careia, cu smerenie, Dumitru Vacariu ii spune „versuripentru copii”. Este o idee primita, formulata prin anii 50 (cand s-a creat si o „sectie” la Uniunea Scriitorilor, numita „Literatura pentru Copii si Tineret”), care a trecut, apoi, in planurile editoriale de la noi, pe rafturile librariilor si in sumarul manualelor scolare: acolo se aduna, de-a valma, proza si versuri, de Emil Girleanu si Tudor Arghezi, Elena Farago si Lucian Blaga, Nichita Stanescu, George Topirceanu si Ion Barbu. Literatura „pentru copii si tineret” e pentru cei mari: ei sunt cei care citesc celor mici textele, le simt – pentru ca, eventual, le explica, fac diferente intre „personajul pozitiv” si „negativ”; ajuta la alcatuirea unor „fise de lectura”, cate si mai cate... Unde sunt,  in aceasta ecuatie, copiii cu presupusa lor ingenuitate, naivitate, ignoranta, vai? Cat, cum, la rigoare e naiv si ingenuu, personajul liric dintr-un poem precum Psalm care deschide cartile lui Dumitru Vacariu: „Doamne al sufletelor curate,/ Doamne al blandetii, al puritatii,/ al dragostei si al tuturor implinirilor,/ Doamne al sperantelor si al bucuriei de viata,/ al binelui si frumosului,/ Doamne al copilariei, al mamelor cu pruncii la san,/ Doamne al hohotelor de ras ale copiilor,/ Doamne al plansului dupa papusa pierduta,/ Doamne al strigatului durut dupa mama si tata,/ Doamne al puilor de orice fel,/ rataciti de mamele lor,/ Doamne al fericirii visate/ al rasului si plansului de copil,/ Doamne... Doamne al meu,/ Doamne al tuturor mamelor si tatilor/ fericiti langa copiii lor, /ajuta-ma, ajuta-ma, Doamne al meu,/ sa renasc in leaganul copilului din viitor/ si sa pot intinde bratele spre Hristos/ sa pot ingenunchea in fata Sa/si Sa-L rog:/ Doamne al meu si al tuturor copiilor lumii, /ajuta-ne sa fim mereu fericiti/ alaturi de Tine!”. Oricum, „cei mari” vor trebui sa explice „celor mici” psalmul lui Dumitru Vacariu despre copilul din viitor. Apoi, bunicii sau parintii care citesc versurile si proza lui Dumitru Vacariu, la ora de seara, pentru „cei mici” vor spune o Poveste; astfel: „Colo, langa zare,/ Curge-o apa mare,/ Apa de lumina,/ Limpede si lina./ Noaptea, cind e luna,/ Langa mal s-aduna/ Sa-si spele condurii/ Zanele padurii./ Toate-s imbracate/ Cu haine bogate,/ Albe si usoare,/ Din raze de soare./ Catre ele vine/ Dinspre zari vecine,/ Despicand talazul,/ Fat-Frumos, viteazul./ Si canta-mpreuna,/ Fermecati de luna,/ De se mira norii,/ Florile si zorii...”
O intreaga literatura, de la Goethe, cel din Poezie si adevar, la N. Iorga din Orizonturile mele. O viata de om asa cum a fost, de la Ion Creanga din Amintiri... la Lucian Blaga din Hronicul si cantecul varstelor, Marin Preda din Viata ca o prada si Octavian Paler din Viata ca o corida, sta sub semnul figurii retoricepe care Pierre Fontanier a numit-o hipotipoza; iata ce spune parintele retoricii moderne pentru texte poetice sau in proza scrise de autori precum Dumitru Vacariu:  „Hipotipoza zugraveste lucrurile intr-un mod atat de viu si de energic, incat ni le expune,  intr-un fel, privirii si face dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scena animata”. Sunt in admirabilele versuri ale lui Dumitru Vacariu personaje din orizontul mito-poetic romanesc (Fat-Frumos, Zana Zorilor, Craiul Vifor, Crivat Imparat etc.), portrete acrosante ale unor anotimpuri, primavara si, mai ales, toamna („Incarcata de podoabe/ Vine toamna dinspre munte/ Cu coroane si cu boabe/ De margaritar pe frunte./ Vin cu ea in lungi convoaie/ Roadele pamantului/ Si perdele reci de ploaie/ Trase-n carul vantului./ S-a oprit la scoala noastra/ Si ne-a dat la fiecare/ Cate-un strop de zare-albastra/ Cu sclipiri tarzii de soare./ Din penarele deschise/ A luat creioane noi,/ Frunzelor culori de vise/ Sa le-mparta in zavoi./ Fagilor le-a dat culoarea/ Aurului din poveste,/ Fruntea lor sa cheme zarea/ Cea de dincolo de creste./ La mesteceni frunza pare/ De arama si argint;/ Cand se leagana tresare/ Cu suspine de alint./ Hai, copii, padurea toata/ S-o privim din culmea sura;/ Astazi toamna ne arata/ Cea mai strasnica pictura!” – Toamna), ecouri labisiene ca in Iedul, replici la I. Al. Bratescu-Voinesti, ca in Puiul, poezii patriotice precum Casa noastra, dar, inainte de toate, padurea, semnul distinctiv al intregii literaturi pe care a scris-o Dumitru Vacariu: e basmul, imaginea eminesciana (codrul de clestar cu palatele sale), locul „doinelor romane”, al vitejilor si nastrusnicilor din povestile populare: „Printre ramuri si izvoare/ Am pastrat ce ni-i mai drag,/ De aceea-n veci nu moare/ Codrul des de brad si fag./ In poveste si zicala/ Mostenim din mosi-stramosi/ Pe nastrusnicul Pacala/ Si vitejii Feti-Frumosi./ Mostenim comori si zane,/ Basme si balade vechi,/ Toate doinele romane/ Care-n lume n-au perechi” (Cantecul padurii). In perspectiva valorii estetice, literatura „pentru copii” a lui Dumitru Vacariu este peste aceea a lui Emil Girleanu si Elena Farago, George Topirceanu si Otilia Cazimir.
Ioan HOLBAN