Pachet format din 4 titluri Care dintre noi, Ce ne spunem cand nu ne vorbim, Imperativele adolescentei, 40 de zile - Chris Simion

Care dintre noi. Which One of Us

CARE DINTRE NOI / WHICH ONE OF US este experienta majora-magica a lui Chris dupa ce a primit recent diagnosticul de cancer si, in loc sa inchida fereastra, a deschis-o larg. Albumul a inceput ca o joaca intre ea si Catalina, devenind pe parcurs un joc intre ea si toata lumea. 
„Am iesit pe plus, acest diagnostic mi-a reamintit ce e esential. Am primit aceasta «boala» ca pe un dar. Nu ca pe o nenorocire. Si am simtit neincetat ca Dumnezeu e cu mine."



Ce ne spunem cand nu ne vorbim

Un diagnostic fatal o determina sa o ia la fuga si sa se ascunda. Fara nicio explicatie. Isi abandoneaza iubitul, parintii, prietenii... tot. Pleaca din tara ca sa-si traiasca sfarsitul intr-o singuratate deplina, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodata. Dupa doi ani, isi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamita. Anuleaza toate asteptarile. E sanatoasa tun, fara urma de neoplasm, prin urmare, in viata. Dupa doi ani in care a dansat tango cu moartea, revine in povestea din care evadase, dar nu se mai identifica profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu pesti-emotii, cu scoici-amintiri, cu ganduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai inainte, se dovedeste a fi acum ceva banal, deloc esential, foarte simplu de inlocuit. Singurul lucru cu care ramane dupa aceasta jupuire e sinele. Daca primul diagnostic a fost gresit sau daca si-a inventat povestea doar ca sa fuga de realitatea in care era... nu mai conteaza atata timp cat, insotind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am facut tandari ca sa ne recompunem, am mintit ca sa descoperim adevarul, am urat ca sa aflam iubirea adevarata, ne-am pierdut definitiv ca sa il regasim pe Dumnezeu pentru totdeauna.

 

Imperativele adolescentei

„Oamenii nu au incredere decat in clisee. Sau majoritatea dintre ei. Cliseele sunt tipare sigure, mentin confortul. Oceanul fara valuri nu reprezinta niciodata un pericol. Cu cat faci valuri mai mari, cu atat strici linistea celor care vor sa motaie. Dar eu nu mi-am propus sa-mi traiesc viata ca la sanatoriu. Am de gand sa fac galagie. Asa ca daca nu va place, sunteti liberi sa va puneti vata in urechi." – fragment din Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani, prima carte din Imperativele adolescentei

„In afara de moarte, nicio cicatrice nu este de netrait cu ea. Traiesc oameni mutilati. Si nu intotdeauna este din cauza lor. Uneori asa e viata. In dragostea aia unica, atunci cand nu-ti mai apartii, riscul e maxim. In dragostea aceea unica, in orice moment amputarea este posibila. Si nu exista protectie. Daca vrei sa nu suferi, nu traiesti cu adevarat." – fragment din Dogmatica fericirii, a doua carte din Imperativele adolescentei

„Pe cruce scrie anul nasterii si anul mortii. Nu scrie nici data primei angajari, nici data primului imobil achizitionat, nici data cand ti-ai luat prima masina sau data cand te-ai indragostit prima data. Nasterea – moartea, ce e intre se intipareste in suflet si cu ele pleci mai departe in taina." – fragment din Disperarea de a fi, a treia carte din Imperativele adolescentei

 

40 de zile

Au fost odata ca niciodata un Zmeu Albastru si o Floarea Soarelui. Intr o zi, Zmeul i-a dat Florii un bat si o ata, ca un fel de undita, si i-a spus: „Ai incredere ca, atata timp cat stau langa tine, batul e prins de cer si nu se poate desprinde". Floarea Soarelui s-a agatat de funia batului, a urcat pe inima, a inchis ochii si a inceput sa se legene. Fiecare bataie a inimii tinea locul unei caramizi. Asa isi construiau lumea. Dupa cateva veacuri, Floarea Soarelui a atins din greseala Cerul. S-a speriat atat de tare de fericire, incat a deschis ochii. Era singura. Zmeul Albastru nu mai era. A fost exact cat sa cada din Cer, sa se izbeasca de pamant si intr-o secunda sa se faca tandari. Cand Zmeul s-a intors, a fost prea tarziu. Fiecare mangaiere pe care i-o broda pe suflet nastea o lacrima. Si fiecare lacrima facea sa creasca-n locul ei... un cactus. Povestea oamenilor-cactusi este povestea celor care au indemanarea sa (se) minta.

Un roman scris in 40 de zile, un joc al introspectiei si al (re)gasirii de sine. Recomandat persoanelor aflate in deruta existentiala, cu alergie la minciuna si cu tulburari de maturitate. Jocul incepe cu o singura pista: sufletul tau. In fiecare zi cobori in tine, in adanc. N-ai cum sa te-ntorci, n-ai cum sa te opresti, ci doar sa mergi inainte. Ultima zi este rascrucea, momentul deciziei: „incotro?". 

RECENZII