Omar cel orb (Daniela Zeca Buzura)

Sînt cărți pe care le citești la timp, adică – în limbajul tradițional – imediat după ce au ieșit de sub tipar, dar ajungi să scrii despre ele la mult timp după aceea. Poate trece chiar și un deceniu de la apariție, cum este cazul cu un roman-document scris de Daniela Zeca (v. „Omar cel orb”, Polirom, 2012). În pofida acestei conjuncturi date de frecarea timpului, narațiunea nu-mi pare azi deloc efasată, dimpotrivă, dovedește că timpul – supremul, singurul și sigurul silogism – a lucrat în favoarea semnificațiilor ei, așa cum se întîmplă de altfel cu discursul care istorisește experiențe limită irepetabile.Daniela Zeca Buzura – ca să invocăm deodată cele două ipostaze ale sale: autor de ficțiune, dar și publicist, eseist și critic literar – are o biografie intelectuală densă și viguroasă, cu vămi ale unor izbînzi spirituale trecute cu o morală și un profesionalism desăvîrșite. Are un doctorat dat cu Paul Cornea pe o temă de poetică a romanului polițist, universitar cu preocupări în sfera științelor comunicării, cu ani mulți de gazetărie strălucită în televiziunea română (este fondatoarea unui fel de paradigmă a structurii canalului TVR Cultural, unde a lucrat între 2004-2012, inclusiv ca director), a publicat critică literară, eseuri media, romane, ultimul dintre ele fiind „La taclale cu idolii” (Polirom, 2015). *La „Omar cel orb”, Daniela Zeca Buzura a lucrat cu uneltele ziaristului de investigație, la constatări adăugînd și pe cele ale unui antropolog iscusit și sincer interesat de misterele lumii orientale. Este o lungă și dinamică poveste despre prietenie, credință, dragoste și moarte, un roman macerat vreme de doi ani, în atmosfera insolită a uneia din cele mai vechi religii ale lumii, pe pământul lui Zarathustra, personajul care l-a înrîurit și pe filologul-filosof Nietzsche.Intriga narațiunii este simplă. Omar, iranian din Yazd, una din cele treizeci de provincii ale țării, crescut nu în tradiția musulmană, ci zoroastriană, s-a lepădat de orice credință și pleacă în Europa de Est, mai exact în România. El dezertează pur și simplu din căminul său, pleacă pentru ca să-și petreacă sărbătorile de iarnă, fără să-i anunțe pe Ghazal, soția, și Armin, băiatul său. Omar nu se mai întoarce însă acasă. Își face prieteni, trăiește sub măști ale identității, numele lui e deformat: i se spune ba Homar, ba Homer, ba are chiar și o poreclă, Omar teroristu’. Nu-i străin de aventuri amoroase, face și avere, iar cînd avea cincizeci de ani, rămîne fără vedere. Un personaj al cărui destin o interferat vremelnic cu mentalitatea est-etică a spațiului european. Un om care, așa cum îi apare aevea lui Ghazal în ultimile sale clipe de viață, cu toate că a orbit, poate spune că vede mai bine ca înainte... Sînt cuvintele cu care de altfel se încheie romanul.De partea cealaltă, Ghazal continuă să trăiască în Iran, la Teheran, își crește copilul, practică avocatura și suportă cît poate influențele mentalului colectiv. Se îndrăgostește la un moment dat de un ziarist, dar va rămîne după o vreme singură, e denunțată pentru adulter (abatere gravă), arestată și condamnată („Trebuie căsăpită cu pietre!”). Obiceiurile și credința fundamentalismului islamic conturează cît se poate de limpede imaginea nu a violenței simbolice, ci a celei fizice. De pe fața lui Ghazal a căzut burka, adică vălul protector, ceea ce vedem este chipul unei femei ispititoare care nu poate ascunde, totuși, semnele unei suferințe. Iranul ne apare ca un loc în care răul, poate cu majusculă, generează experimente crucix, așa de incredibil de terifiant este ceea ce se petrece sub cupola unei mentalități austere. *Tema romanului e incitantă și trimite, între altele, la o dezbatere asupra relației dintre identitate și alteritate, altfel spus, dintre eu, tu și celălalt. Prin tablourile ei, narațiunea pendulează între „placenta” lui Omar, personajul principal, și spațiul mental iranian, aici unde își tîrăște rădăcinile Ghazal, ființa care rămîne captivă barbariei concretului. Este activă, totodată, o tiranie a trecutului pe care, sub forța tradiției și a prejudecăților inerțiale, iranianul de rînd nu o poate învinge. Iar orbirea fizică a lui Omar, punctul final în scenariul de retragere în sine, face din procesul de interiorizare istmul luminos și misterios al cărții. Prozatoarea Daniela Zeca Buzura descoperă uimită trei toposuri, tot atîtea invariante: copilăria, spaima de moarte și religia, invariabile care au marcat decisiv mentalul. Se adaugă o anume tehnică a contrastului narativ, după cum constatăm și o strategie intertextuală productivă, prin apelul la texte sapiențiale, la folclor și proverbe, la varii elemente teoretice. Contrastul este exhibat de dialogul dintre tradiție, cu valențele sale de primitivitate, și modernitate: stau alături craniul unui animal, obiect cu care se bea apă, și computerul. Vorbind de aiatolahul Khomeini, de simulacrul depunerii unor coroane la mormîntul lui Cyrus și de ospățul din 1971 al lui Reza Pahlavi, prozatoarea nu ezită să invoce că în timp ce oaspeții se ghiftuiau cu bucate și vinuri alese, „măgarii mai lăsau balega prin bazarele din Teheran”. Lupa observațiilor prozatoarei este cu mai multe focare, căci autoarea s-a încercat și în poezie, în critica literară și critica media, a realizat emisiuni la radio și la televiziune. Este un specialist îndelung exersat în munca de televiziune, a învățat bine de la Umberto Eco ce înseamnă neoteleviziunea, după cum a asimilat fecund lecțiile lui Pierre Bourdieu, Jean Baudrillard și Erving Goffman. Toate aceste surse au favorizat valoric o anumită inteligență filmică de construcție a romanului.Apărută în colecția „Ego”, cartea pe care o comentăm este partea din urmă a unei trilogii tipărite la Polirom: „Istoria romanțată a unui Safari” (2009), unde acțiunea se petrece în Africa de Nord, și „Demonii vîntului” (2010), care are ca topos Dubai. Apariții care aveau în spate un debut poetic, „Orfeea” (1994), un volum de proză, „Îngeri pe carosabil” (2000), „Melonul domnului comisar” (2005, la origine teză de doctorat), vreo trei cercetări științifice care au ca problematică jurnalismul de televiziune (2005, 2007, 2009).Teoretician și practician în sfera controversatelor științe ale comunicării, prozator cu volume de valoare și succes, un om care a văzut multe locuri și locuitori exotici, după cum a trăit experiențe indelebile, Daniela Zeca rămîne, odată cu ele și pe deasupra lor, un cunoscut și apreciat om de televiziune, ai cărui idoli sînt imaginea, sunetul și ideea. Ca și Eugenia Vodă cu excelenta sa emisiune „Profesioniștii”, ea ne-a sedus în ultima vreme, din 2015 încoace, sîmbătă dimineața, cu „Mic dejun cu un campion” (TVR 2), un construct media în care-și etalează deloc ostentativ, față-n față cu invitați de elită (o convorbit cu multe zeci de personalități remarcabile), o maieutică inteligentă, mobilitate intelectuală și, lucru rar la realizatorii de televiziune, o sinceră căldură sufletească.