Odiseea adriatica. Roman de aventuri marine - Mugur Ionita

Odiseea adriatica este mai mult decat o aventura pe mare – este o poveste despre explorare, despre necunoscut si despre acea prezenta enigmatica ce poate schimba totul. Doi frati timisoreni pornesc intr-o calatorie plina de promisiuni, dar Adriatica le rezerva surprize pe masura: pericole neprevazute, intalniri neasteptate si o muza rebela, exuberanta, imposibil de ignorat. Mugur Ionita scrie cu o finete care surprinde lumina si umbra, creand un golden hour literar unde aventura, ironia, umorul si dorinta se impletesc in valuri. Un roman de aventuri marine, care te poarta departe, cu briza libertatii pe piele.

„Al treilea roman al lui Mugur Ionita e cel mai reusit. Optiunea sa tematica s-a indreptat acum spre aventura marina, dar cu un evident upgrade contemporan. Si nu e usor sa scrii o asemenea poveste, evitand sabloanele unui gen atat de bine stratificat in literatura lumii. Autorului pare ca i-a iesit, cu tot cu ceva topping romantic inclus, deloc reticent la autoironie, livresc si umor.

Doi frati timisoreni inchiriaza un velier pentru prima lor iesire pe mare, dupa ce unul dintre ei a primit certificatul de skipper. Periplul sinuos printre insulele si porturile Adriaticii nu le aduce doar mult dorita adrenalina si placerea unei excursii memorabile, din care sa posteze mandri poze exotice pe retelele sociale. Surprizele neplacute se tin lant, unele provocate de propria lor naivitate si crasa lipsa de experienta, altele – de neprevazutul atat de specific zonei balcanice. Caci – nu-i asa? – socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, iar cu problemele „de-acasa” te poti intalni si la sute de mile marine distanta. O fata misterioasa, un primar corupt, mafia albaneza, carabinierii italieni, un borcan de zacusca si cativa manelisti locali fac parte din decor. Savoarea apelor de azur ale marii si prezenta la orizont a crestelor dalmate sunt tulburate subit de furtuni, de rapiri, urmariri, impuscaturi si  alte violente. Cand totul pare pierdut, salvarea pica din cer, exact ca-n zilele de sailing adevarat.

Cu ecouri din Radu Tudoran, Hugo Pratt si Arturo Pérez-Reverte, asezonate din plin cu atmosfera filmelor lui Kusturica, romanul lui Mugur Ionita se citeste pe nerasuflate, eventual cu un zambet atarnat de coltul gurii. Daca adaug si stilul retinut, perfect pliat pe poveste, atunci avem tot ce i se cere unui roman bun.” (Adrian G. Romila)

„— Facem un concurs? ne intreaba odata ce urca pe punte si redevine umana. Ne aruncam toti trei de pe platforma si cine iese mai departe castiga.
Suntem de acord. Ne bate de trei ori. Nu stiu unde incape atat aer, sanii parc extensii ale plamanilor, poate sta minute intregi sub apa, ca si cum aici s-ar fi nascut.
Dupa a treia saritura, obosesc si ies pe barca. Virgil continua sa se balaceasca si sa se harjoneasca impreuna cu ea. Pentru a-mi ascunde gelozia, de care eu insumi ma mir, ma prefac ca studiez hartile pe punte, dar cu coada ochiului sunt atent la ei. Dintr-o parama legata de varful catargului si un balon, Virgil improvizeaza un leagan cu ajutorul caruia cei doi se arunca pe rand in mare. Frate-miu face tumbe in aer si se prosteste, iar ea se distreaza la maximum, judecand dupa rasul cristalin ce impresoara barca. Dupa cat de mult si de zgomotos rad, imi este clar ca relatia dintre membrii echipajului capata noi valente. Ce naiba cauta ea intre noi? E prea exuberanta, prea tupeista, prea independenta, gandesc eu iritat. Am venit pentru a face sailing si pentru a savura linistea marii. Dar in preajma ei numai linistiti nu putem fi. Sunt chiar tulburat. In fine, am luat-o de nevoie. Reparam barca si poate mai prindem o zi sau doua doar noi doi, in care sa ne bucuram exclusiv de mare, de vant si de valuri.”

„Acum traiesc revelatia: nu trebuie sa ma impotrivesc marii, nu voi castiga niciodata acest duel. Nu trebuie sa ma lupt cu vantul, cu valurile, cu natura insasi, ci sa profit de tot ce imi ofera si sa inaintez.
Valurile de trei metri nu ma mai sperie, simt barca, simt ca fac parte din ea si carmesc instinctual. In sfarsit, fac sailing, pentru asta am venit, pentru acest moment. Desi putem vorbi de o denaturare a fiintei umane, lipsa punctelor fixe imi da senzatia de zbor. Indiferent de consecinte, prin ce am trecut, prin ce vom trece, acum inteleg povestile marinarilor impatimiti, savurez alunecarea iahtului, simt ca stapanesc monstrul dezlantuit si puterea vantului prins in ceea ce a mai ramas din panzele gata sa plesneasca. Fumurile sunt drepte si paralele, inaintam cu vant strans, la limita, urcam cu impetuozitate pe crestele inspumate si alunecam cu un vuiet in haurile negre dintre valuri. Velele tremura frenetic, barca tinde sa intre cu prova in vant, dar ma las cu toata greutatea pe timona si o corectez, atat cat este necesar, pentru ca vantul sa umfle din nou velele. Stropii sarati imi intra in ochi, dar imi place, imi place nespus.”

RECENZII