Ochii intunericului - Marius Concita

(continuarea romanului Închisoarea vieții, Integral 2017)

În România prezentului, eroii nu mai luptă în tranșee, sufe­rind și dormind în noroi printre șobolani sau luptând curajos până la moarte. Eroii prezentului s‑au modernizat. Își învelesc burțile tot mai mari în costume de firmă și se scaldă în parfumuri scumpe, pen­tru a acoperi mirosul greu al degradării umane. Circulă doar cu mașini luxoase, privind indiferenți în jur, cu ochi porcini, îngropați în grăsime.

Au amante tinere, care desigur, îi adoră sincer pentru chipul angelic și sufletul lor bun și generos. La prima vedere, par preocupați, copleșiți de uriașele responsabilități și griji ce apasă pe umerii lor transpirați. În realitate, au o singură mare nemulțumire: că nu pot merge cu Jeep‑ul, chiar și la baie. Au funcții politice im­portante și contracte avantajoase cu statul, stăpânesc județe, orașe și comune, iar oamenii îi privesc ca pe niște veritabili regi atotpu­ternici. În prezența lor, muritorii de rând tremură, cad în genunchi, imploră milă, sărutându‑le mâinile cu degetele ca niște cârnați. Au case mari, adevărate palate, unde doar marii conducători pot locui.

Unii construiesc biserici impunătoare, sperând că Dumnezeu le va ierta numeroasele păcate, sau își doresc doar să rămână pictați și pomeniți, pentru eternitate, printre Sfinți.

Cu asemenea bravi și pricepuți conducători, orașele se degradează treptat, sărăcia crește, clădirile istorice sunt abandonate și lăsate în paragină, statuile din parcuri dispar, parcă nemaisuportând să privească asemenea vre­muri, iar oamenii capătă chipul locului. Sunt triști, palizi, abătuți, trăind resemnați în sărăcie, în mocirla monotoniei și rutinei zilnice, așteptând, unii chiar nerăbdători, singura certitudine, propriul sfârșit. Suntem creatorii Mioriței și ne trăim viața în turmă, cu capul plecat, resemnați, fără să protestăm când suntem furați, înșelați și umiliți, asemeni ciobanului din celebra baladă. Suntem de asemenea, inventatorii și susținătorii fanatici ai celebrei expresii: „Ce să facem, asta e!” sau „Noi suntem oameni de rând, nu avem nicio putere”. Suportăm tot ce ni se întâmplă, iar când simțim că e prea mult, ne mulțumim doar să oftăm cu amărăciune.

Ne călcăm cu voluptate istoria în picioare, ne batjocorim și ignorăm valorile, preferând să privim, în timp ce mâncăm semințe, la spectacolul sinistru în care România, în rolul principal, a devenit o colonie, incendiată de gră­tarele pe care se prăjesc cefe de porc și mici, unde forme de viață bizare dansează isteric, râzând prostește, sărbătorind înmormântarea propriei țări.