O viata aproape obisnuita - Irinel Giurgea Kornbaum

Titlul cartii este ironic: viata din care se inspira autoarea (propria viata, desigur) nu este in niciun caz o viata obisnuita. De aceea ironia din titlu o intelegem cand terminam cartea de citit. Viata unei femei care devine de mica orfana de tata, traieste intr-o familie care pierde toate posesiunile (luate cu japca de statul comunist) si poarta stigmatul de “dusman al poporului”; viata unei persoane a carei familie este de asemenea nevoita sa accepte in casa locatari care ii fac traiul extrem de amar; care emigreaza in strainatate, unde are de luptat impotriva sovinismului si trebuie sa ia totul de la capat; aceasta viata numai obisnuita sau “aproape obisnuita” nu poate fi! Este o viata iesita din comun, din relatarea careia avem cu totii de invatat.

 

PREFATA

„Iti scrii memoriile inainte de a uita totul…”
…a zis o scriitoare franceza

Cand imi scriu amintirile, ma detasez de personajul care sunt astazi. Trist si singuratic, si asezandu-ma in fata unei coli de hartie, intru in labirintul foarte intortocheat al memoriei, al acestei memorii afective care dispare ultima. 
Redevin copilul care se juca prin gradini cu Iordache magarusul meu, reiau scoala primara din satul Piscu, o revad pe mama tanara, pe tata, idolul meu, pe Dan copil, fratele meu. Revad adolescenta, liceul, facultatea, pe Simi, viata mea, pe Simi, cu perioadele noastre de fericire inghitite de atatea necazuri.
Revad pe toti cei dragi. Virgil, care mi-a marcat copilaria, caii, cainii si evenimentele diferite petrecute in aceleasi locuri. Gandurile mele navigheaza intre „cursa Nicoresti–Tecuci”, apoi Bucuresti, Liceul Ortodox – Fredy – Facultatea de medicina, comunismul care m-a marcat pe viata, ca sa ajung prin coridoarele memoriei in Franta. Calvarul Facultatii reluate si momentele de fericire, de bucurii, cu Simi si Dani.
Incerc sa prelungesc cat mai mult acest pasaj in trecut, ramanand cat mai aproape de aceasta fiinta – care am fost – cu un suflet mare, poate prea mare. Care a facut mai mult «ce trebuia» decat ce ar fi trebuit.
Amintirile din Franta, unde am petrecut jumatate din viata mea, sunt mai putin intense. Radacinile mele sunt in copilarie. Evocarea acestui trecut indepartat e terapia mea. Viata mea s-a oprit in 2007, dupa aceasta data n-as mai avea nimic de zis. „Scrisul este o metoda de a-si amana sfarsitul”, a zis Yves Simon, autor francez.
Nu sunt o scriitoare si n-am aceasta pretentie – sunt o naratoare a unei vieti banale si totusi diferita de a multora. N-am facut fapte eroice, dar am facut fapte bune. Recunoscute sau nerecunoscute.
Tot ce am scris e pentru mine, eu, care mi-am permis sa cutreier strafundurile memoriei mele.
Daca vor mai fi citite de cineva aceste randuri, imi va face placere.
I. Kornbaum