O noua panta - Arthur Suciu

Arthur Suciu nu vine in poezie de nicaieri. Multe din fragmentele volumului Cel care
asteapta (si nu numai de aici), desi n-au fost citite astfel, sunt poezie. Aici avem de-a face
insa cu un text care se livreaza ca atare – si care, formal, da iluzia poeziei. Caci despre iluzie,
insidios, volatil e vorba.
In fapt, poate ca miezul acestei poezii (care implica o poetica) este tocmai revolutia
produsa la nivelul identitatii. Revolutie? Identitate? Sunt cuvinte pe care cu siguranta
Arthur Suciu le abjura. In limba (si nu numai in limba romana) nu exista pentru ceea ce
numim identitate un antonim. Sa scriem, pe urmele lui Derrida, identitate?! Dar poezia lui
Arthur Suciu este a unui subiect redevenit natura. De aici si emotia pura din cateva
secvente de hip-hop; de aici, marea bucurie, care nu este a gandirii, nascute spontan, care l-
ar construi, ci a lipsei ei – bucurie solara! Asa se explica decupajele din copilarie,
labirinturile autobiografice – cand subiectul era inca sens, ca si oniricul, visele – din care se
hraneste inca un prezent difuz. Asa incat, nu agonia, nu disperarea, expresii ale unui subiect
tare la care poetul nu poate visa, se afla la temelia acestei poezii, ci „melancolia aerului”, o
materie care are fascinatia nimicului, vidul care nu salveaza, dand insa iluzia unei salvari.
Sa vorbim de un subiect sceptic? De blazare? Cuvantul cel mai potrivit apare intr-un loc:
deprimare. Marele poem e tocmai aruncarea poemelor la buncar. Sinuciderea insasi ar face
parte dintr-o mitologie definitiv disparuta. Poemele lui Arthur Suciu sunt inscenarea
subtila a unei absente care isi exprima intr-un strigat difuz prezenta.
Iata de ce am sentimentul intalnirii cu un poet veritabil, cu un mare poet.

Mircea A. DIACONU
Ma bucur mult ca Arthur Suciu este un filosof „al carui sistem s-a prabusit/dar nu se
poate opri din/gandit”: fara sistem (cui ii trebuie sistem?), poate sa fie, cum cred ca si-a
dorit dintotdeauna, un metafizician-poet. Printre blazari cotidiene rasar, ca niste extaze,
voci ale sufletului: adolescenta din Suceava, cartile, iubirile, mama, strazile. Toate acestea
compun temeliile lumii sale, transcendenta pe care o soarbe cu nesatul cu care trage din
tigara. Arthur stie sa vorbeasca atat de bine despre bucatile lui de cer, ca iti vine sa ti le
cauti si tu, neintarziat. Nu m-as pricepe sa spun daca a fost un bun dribler, dupa cum se
lauda. Dar stie sa dea pase melancolice ca nimeni altul.

Ioan Alexandru TOFAN

RECENZII