O mie de ani fara o zi (editia a 2-a revazuta si adaugita) - Ingrid Beatrice Coman-Prodan

O carte foarte bine scrisa, cu un subiect aproape la moda si care totusi difera pe de-a-ntregul de ce s-a mai scris, o carte care – dupa parerea semnatarului acestei rubrici – ar putea aparea cu un succes rasunator oriunde in lumea mare, incat editorul roman ar trebui, poate, sa se gandeasca s-o prezinte unei mari case de editura straina si sa aiba castig.

O carte in care se amesteca magia, fabulosul, partial science-fiction, realismul magic, cu o imaginatie debordanta a autorului care te poarta prin secole, tari nenumarate, vitregii si mai ales cautari, cu scene dure de arderi pe rug, spanzurari pentru ispasirea unor pacate cumplite, violuri, dar in egala masura si descrieri de locuri si peisaje fabuloase, aproape ireale, scene de intens si firesc amor fizic, discutii aproape nesfarsite despre viata, rolul si destinul omului, relatia sa cu natura si cu Dumnezeu, discutii dense si pline de substanta, intre care se strecoara si puncte de vedere ale aparatorilor ecologisti. Toate culminand cu cautarea suprema, a Iubirii.

Sunt o multime de scene memorabile fabuloase, de realism magic sud-american de-a dreptul: copila abia nascuta ingropata sub un nuc din curtea casei caruia i-a transmis pe scoarta semnul inscris de generatii pe glezna fiecarei fete nascute in neamul ei si al carei trup, reciproc, a crescut, ghemuit, in sicriu, din radacinile nucului; sau ninsoarea de pulbere de oase care acopera totul dupa o ardere pe rug a unor femei nevinovate; sau scena halucinanta a mortii mamei pe care copila o plange cu inversunare trei zile, nedezlipindu-se de sicriu pana cand batrana se ridica din morti si-i cere sa inceteze, pentru ca acolo unde se duce ea e lumina si bine.

Cele doua personaje principale – Sigrid, care apare prin veacuri cu felurite alte nume si renaste sub diferite chipuri, inclusiv al principesei Maria, fiica regelui Carol I si a reginei Elisabeta, moarta la cinci ani de scarlatina (foarte riscanta transformare); si Darl, care reapare dupa secole ca Diodor – trebuie sa aduca la implinire Profetia, care „este de fapt un cod de supravietuire a vietii pe pamant.”

„Profetia a fost scrisa cand nimeni nu scria inca, atunci cand cartile de istorie nareaza ca oamenii traiau ca bestiile si poate inca se mai chinuiau sa ramana in echilibru pe doua picioare.” A fost nevoie ca Sigrid sa treaca prin unsprezece vieti (mai bine de opt sute de ani, dupa ce, inainte, trecusera o mie de ani fara o zi si totul sa daduse peste cap), pentru ca sa ajunga in zilele noastre cand se petrece si rememorarea si climaxul, unsprezece vieti cu nasteri in diferite locuri ale lumii, sub diferite nume, cu iubiri anoste ori neinsemnate, vieti adesea sfarsite pe rug sau sub ghilotina sau oricum tragic, cu permanente cautari. Iar in timpul acesta Diodor (sau Darl) renastea si el doar pentru a veghea asupra ei, sub forme diverse. Sigrid a trait un sir de vieti imperfecte, fiecare viata nefiind altceva decat o sansa in plus de repetitie pentru ceea ce conta cu adevarat; una dintre reguli era ca nu putea sa-si puna capat zilelor singura, trebuia sa aiba rabdare si sa moara de o moarte sau alta. Unsprezece vieti din care isi aduce aminte fiecare frantura, fiecare durere, vieti in care i-a fost frica si a ajuns sa-i fie frica de frica, frica mai ales de singuratate, pentru ca omul nu poate trai singur, dar a trecut mai departe, pana l-a intalnit din nou pe El. Ratacind prin lume ca o taina, platind tribut mereu nevoii disperate de a fi iubita cu orice pret, chiar si cu cel al vietii ori al cunoasterii.

Si toate eforturile mereu luate de la capat ale acestei perechi nu au decat un singur scop: sa incerce sa intrerupa dezastrul spre care se indreapta lumea, prin cea mai sublima forma de iubire.

O poveste de iubire sublimata, poveste absoluta, povestea tuturor, inmultita la nesfarsit in nenumarate forme
imperfecte de iubire. O carte cu un mesaj superb.

RECENZII