O harfa de nisip - Dana Oprita

Pre-sentimente si re-sentimente poetice
A doua carte a Danei Oprita, dupa „Intaia porunca. Psalmi necanonici”, „O harfa de nisip”, e un lung poem al „desertaciunii desertaciunilor”, fragmentat pe episoade si concepte, totul circumscris conditiei contemporane privind Poetul si Poezia in aceasta lume: „O lume in care totul/ este posibil si/ nimic nu e adevarat./ O lume cu care te-ai spala pe maini / pentru care ti-ai lasa la usa bocancii innoroiati/ ai adormi cu obrazul pe bunatatea ei / de lume buna/ ai indrazni chiar sa-i vorbesti/ ai spera ca te si intelege / ti-ai lasa la pascut turma ta de amintiri inutile../.../ O lume/ in care traiesti / unde totul este adevarat / si nimic posibil” („Sfarsit de veac”) Afirmatia si negatia coexista, dar ambiguitatea e dezastruoasa. Ciudat e ca aceste poeme sunt datate 1998–2000, premonitia persistand si dupa aproape doua decenii...
Numele cartii aminteste de Borges, orbul atat de clar vazator, trece prin Eccleziast, cu „vanarea de vant”, iar daca e sa includem in acest corpus metaforic si unitar al cartii si coperta, executata admirabil de Daniel Nicolescu, poemele ei „haiku-esc” despre singuratati, tristeti, imbracate in „grej”, gri-bej, culoarea prafului care ne guverneaza: „Nimic - / doar un val intreband timpul cat/ mai are de stat sub soare”. („Impresie”)
Totul e gandit si simtit in logica poeziei expresioniste, cu o miza mare pe reflexivitate. In orice fragment intamplator de viata este gasita o corespondenta poetica, cel mai adesea cu tenta melancolica, uneori subsumata unei parabole. Poeme ca „Pana de gasca”, „ Poem despre frica”, „Poem despre minciuna”, „Poem despre singuratate” sunt cateva mostre in acest sens: „Cu picioarele ei nedrept de frumoase/ si pantofi delicati, din pielea cea mai fina / tocuri inalte/ fuste scurte, scurte/ urechi lungi si limba ascutita/ minciuna esteatat de perfecta, incat nici ea/ nu mai stie ce a mintit”(„Poem despre minciuna”) sau „Frica este un sentiment insemnat./ Asta ar vrea sa spuna ca are tot felul de semne: / de intrebare (interogative)/ de exclamatie (exclamative)/ sau si de unele si de altele in ce ordine doriti.” („Poem despre frica”), mizand discret pe calitatea lirica a repetitiilor, ca in unele poeme ale lui Zaharia Stancu.
Tonul, cand disperat, cand jemanfisist, cand demn, cand sarcastic, n-are nimic din mimarea trairilor limita, ci denudeaza o mobilitate afectiva exceptionala, cu arta regizarii autenticului, ca o amintire a profesiei sale de altadata, intr-o lume de facaturi si de imbecili prefacuti ca mai simt ceva:”Ploi vant ploi/ tot tacamul e pregatit/ il stiti bine / nu ma mai repet./ Dumnezeu a uitat de curcubeu / sau poate se gandeste serios sa revina asupra legamantului / pe care l-a facut cu Noe / un mic potop n-ar strica / oamenii au redevenit atat de rai/ trebuie luate masuri / pana nu e din nou prea tarziu/ (intotdeauna este insa prea tarziu).” („Douazeci si unu august. Despre grotesc”)
Viitorul Poeziei, al celor ce o scriu, este admirabil presimtit in „Pana de gasca”:”O sa ajungem sa scriem pe colturi de ziar / peste alte poeme/ - ca niste fotografii de doua ori expuse – / peste vechi scrisori / ( de dragoste sau nu ) / pe ziduri – toate casele rescrise de ploi si de zapada – / peste foste declaratii de tot felul /... / totul se va transforma in poemele clipei de-Apoi / in care nimic nu mai conteaza / in care totul a fost era sa fie / s-a intamplat sa se intample../.../ vom nota peste papirusurile zilei/ noptii / pseudopoemededragosteblestemeanonime / semnate EU sau cu vreo initiala de tip A. B. C./ vom ajunge apoi sa uitam sa vorbim / sa mai desenam litere sa formam cuvinte/ o sa ajungem sa nu mai fim / stiind ca totul e inutil./ Si totusi/ poate va pricepe in fine/ cineva/ ca viata e mai mult decat accidentul nasterii tale/ ca se intampla sa nu poti exista fara a / desfasura poezii/ pe albul ochilor sau negrul de fum al memoriei /... / ai vrea sa inventezi viitorul / sa-l cobori la picioarele tale si / sa iti gasesti linistea din fiecare pagina pe care/ vei avea de impletit imagini / pe care ei le vor descifra doar cu puterea/ gandului ce doarme / inca.”
Noua/vechea carte a Danei Oprita (conform datarii) e o aparitie deosebita prin intentia ei lirica, prin interpolarea notatiilor egocentrice in mediul contemporan din cele doua lumi in care traieste - aici si peste ocean –, prin pendularea indecisa intre participare si detasare, intre tristete si ironie, nesimuland profunzimea, ci practicand-o.
Passionaria Stoicescu