NU. Scrisori reunite, prezentate si adnotate de Jean-Luc Outers - Henri Michaux

 

Totul a inceput cu portretul gravat pe frontispiciul volumului Qui je fus (Cel care am fost), primul sau text publicat la NRF. Michaux il taie cu o cruce si un nu manios. Suntem in 1927. Michaux are douazeci si opt de ani. Se va lasa totusi fotografiat de cativa fotografi de renume (Claude Cahun, Brassaï, Gisèle Freund, Karl Flinker, Henri Cartier-Bresson…). Dar nu va suporta sa se recunoasca pe acele clisee in alb si negru, unde pozeaza in costum la patru ace, incat va interzice categoric difuzarea lor. Deja in 1934, scriindu-i lui Paulhan, lua in zeflemea cererile de fotografii: „E ceva nemaipomenit, mania asta a fotografiilor. Tocmai de aceea am scris, ca lumea sa se poata lipsi de o fotografie de-a mea. M-am aratat indeajuns! Ei bine, ce le-o mai fi trebuind si astora? O sa-mi fac cat de curand o radioscopie a plamanilor, caci acolo inauntru treaba nu merge grozav. O sa i-o trimit (sic) cu o imagine marita a buricului meu.” Sau lui Bréchon in 1958: „Nu va fi nici o fotografie de-a mea, nici singur, nici in grup[...] Cartile mele dezvaluie o viata interioara. De cand ma stiu, sunt impotriva aspectului exterior, impotriva fotografiilor denumite pe drept cuvant pelicule, pentru ca iau pelicula tuturor lucrurilor [...]”