Lumea zugravita in Nemurirea este o lume descompusa, alcatuita din cioburi care pe alocuri se imbuca fara fisura si pe alocuri refuza orice potrivire. Un gest nelamurit, o pereche de ochelari sparti, o senzatie tulbure sunt, in romanul lui Kundera, suduri capabile sa aboleasca timpul, sa creeze punti peste care se trece cu usurinta dintr-un veac intr-altul. Aproape nimic, in schimb, nu reuseste sa apropie personajele prinse in vacarmul prezentului; miscarile lor asculta parca de o nehotarata plutire printre hazarduri si alternative. Intreg derizoriul existentei, incepand chiar cu ispita inconsistenta a nemuririi, scapa totusi in chip straniu de sub imperiul grotescului, atat de familiar autorului: o tenta de crepuscul razbate parca pretutindeni din fiecare pagina a acestui minunat roman.

Cand, in 1968, tancurile sovietice spulberau „Primavara de la Praga“, MILAN KUNDERA era deja un scriitor cunoscut: publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul sau roman, Gluma, si nuvelele adunate in volumul Iubiri caraghioase fusesera tiparite in ultimul an in peste 150 000 de exemplare. Atata si ar fi fost de-ajuns pentru ca noile autoritati cehe sa-l excluda de la Catedra de literatura universala pe care o ocupa la Academia de Film si sa-i elimine cartile din toate bibliotecile Cehoslovaciei. Si cum sa fi acceptat un regim impietrit in stalinismul deceniului sase pe acela care fusese nu doar un participant activ la efervescenta miscarii pragheze, dar mai si declarase – si ilustrase in cartile sale – ca tocmai stalinismul l-a invatat virtutea izbavitoare a rasului? Iata de ce urmatorul roman, Viata e in alta parte, i-a aparut in 1973 in Franta, iar doi ani mai tarziu autorul insusi se stabilea aici, devenind in scurt timp un scriitor de faima internationala, tradus in toate limbile importante ale lumii.