Momente - Ion Luca Caragiale

Un clasic provocator, de redescoperit si recalibrat cu fiecare generatie

„Momentele constituie o multipla concretizare a fatetelor prin care omul are felul de a fi al«faptului-de-a-fi-unul-impreuna-cu-altul». Aici e si marea intuitie a lui Caragiale. Aceasta constanta reprezinta un dat ori¬ginar, determinant nu numai, in particular, pentru perechea Mache si Lache–«unul si acelasi in doua fete, doime de o fiinta si nedespartita»–, ci si pentru existenta umana in genere. De aceea, individul Momentelor isi traieste, in permanenta si cu febrilitate, sentimentul fundamental care nu e altul decat acela al asteptarii celuilalt, fiindca spectrul singuratatii il umple de panica. Sugestiile de interpretare a Momentelor, venite din directia filozofiei existentiale (in special a lui Heidegger), ne explica deplin si cauza vitalitatii lor neintrerupte, si motivul pentru care ele transcend statutul de proza ocazionala. In acest context, reprosul lui Caragiale la adresa incapacitatii contemporanilor sai de a-l recepta adecvat devine perfect justificat:«De Momente n-a spus nimeni un cuvant, desi e o carte europeana»." (Ion VARTIC)

„Caragiale e un om intreg, stie ce e tristetea, dezamagirea, descumpanirea. Are pagini cutremurator patetice, dupa cum are pagini de un haz nebun si de o devastatoare savoare ludica. Dincolo insa de umorile lui schimbatoare, de suisurile si coborasurile destinului si ale firii sale, trebuie, cred, sa ne veselim, clipa de clipa, de veselia lui, de rasul lui genuin, de aplecarea lui spre chef asezat si amuzament. Caragiale e, fireste, un observator critic, un om al ironiei si al deriziunii, dar toate pe un fundal de voiosie existentiala, de convivialitate tonica. Oamenii si lumea il distreaza. Ii plac taclaua, anecdota, comédia vietii.“ (Andrei PLESU)


ION LUCA CARAGIALE (1852, Haimanale, jud. Dambovita – 1912, Berlin) a incetat de mult sa fie doar „cel mai mare dramaturg roman" sau „Molière al romanilor". A devenit emblema nationala, categorie etnopsihologica, „chipul diurn al fiintei nationale", cel nocturn fiind, desigur, Eminescu. Asa stand lucrurile, a fost adulat, contestat si discreditat deopotriva. „Cel mai sociabil scriitor al romanilor", marele epicureu „campion al colatiunilor bucurestene" si „marele zugrav de moravuri" a fost fluierat la premiere pentru incom patibilitate cu high life-ul epocii, a fost refuzat de doua ori la premiul Academiei, i s-au inscenat procese de plagiat, i s-a decretat perisabilitatea operei s. a., „grecul genial" fiind considerat cand „arhicanalie", cand „ultimul ocupant fanariot" al Romaniei. Era fatal, asadar, ca, in relatie cu societatea autohtona, scriitorul sa practice constant „jocuri cu mai multe strategii", iar omul sa-si planuiasca tenace „exilul voluntar" dinspre Regat catre Apus, fie la Brasov, Sibiu, Cluj, fie, in final, la Berlin. A fost gazetar, sufleur, revizor scolar, copist, profesor, corector, registrator, director general al Teatrelor, patron de berarii falimentare s. a., iar in politica a slujit nonsalant, cu pragmatic sarcasm, cameleonismul, trecand pe la conservatori si socialisti, la liberali, junimisti si radicali, pentru a campa – sexagenar jovial, dar nu doar ludic – in „takismul" conservator-democrat. Un clasic provocator, de redescoperit si recalibrat cu fiecare generatie.