S-a afirmat, nu o dată, de către exegeţii vieţii şi operei lui Ion Agârbiceanu că autorul Arhanghelilor se înscrie, mai ales prin publicistica lui culturală (literară) în descendenţa Şcolii Ardelene, ale cărei idei le-a asimilat în Blajul studiilor sale liceale.
Pentru Agârbiceanu publicistul asemenea „oameni mari”, a căror amintire e „o şcoală nepreţuită” sunt şi cărturarii şi poeţii români. Cărturar, la început, la vechii evrei însemna „învăţat care explică şi interpretează dogmele religiei”, ajungând la sensul curent de azi de „erudit,învăţat, intelectual, persoană care ştie multă carte.” Agârbiceanu scrie cu admiraţie despre cărturarii români de la începuturile scrisului românesc şi până la contemporanii săi: Coresi, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Lazăr, Ion Heliade-Rădulescu, George Bariţiu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Vasile Bogrea, Octavian C. Tăslăuanu, Nicolae Drăgan, dar şi „mari cântăreţi” – poeţi şi prozatori – de la Grigore Alexandrescu din epoca paşoptistă şi până la Sadoveanu, Arghezi, Octavian Goga şi contemporanii săi.
Agârbiceanu vede în truda cărturărească a acestor oameni „ai începutului de drum” o faptă patriotică, redactarea şi tipărirea cărţilor însemnând paşi pentru emanciparea socială şi naţională a poporului român şi pentru pregătirea şi consolidarea conştiinţei unităţii naţionale.
Publicistica literară reprezintă o parte componentă a operei lui Agârbiceanu conferindu-i, în tradiţia Şcolii Ardelene, efigia unui „luminător” al poporului.