Maria lacrimilor mute - Marian Dumitru

Marian Dumitru opteaza categoric pentru prozodia clasica masura de aur a lirei. Poemele lui il recomanda ca pe un maestru al unui neoparnasianism in descendenta lui Ion Barbu, nu fara o vaga aura a hermetismului aceluiasi in sensul mestesugului prozodic, daca nu si al ideatiei. Este un liric extrem de lucid, supraveghindu-si cu mare grija inspiratia, indicand expresis verbis ori marturii imposibil de negat precum Edgar Allan Poe, Baudelaire, Mallarme, ba chiar si vechiul nostru Heliade, care se declara adeptul extazului poetic autosupravegheat. Metafora abil criptata, cu deosebire oximoronul care confera materialitate ultrasenzoriala abstractiunilor sunt febril cautate. Virtuozitatea prozodica o atinge Marian Dumitru in sonet. Ion Rotaru Un celebru rabin se tot ruga de douazeci si cinci de ani la Zidul Plingerii, pina cind intr-o buna zi un reporter l-a intrebat: Pentru ce va rugati cu atita osirdie, rabi? Pai, pentru pace si buna intelegere intre neamuri, iubire si prosperitate. Si in toti acesti ani de rugaciuni la Zid, s-a petrecut ceva? Nimic. Parca as vorbi cu peretii! E acelasi deus otiosus ramas surd si aici la durerea poetului ce-si vede rapita jumatatea (Atotputernicul venerat / Nu mi-a luat in seama nobletea asteptarii:/ Crunta victorie a credintei in El), acelasi efect de orizont al miracolelor Sf. Asteapta (Stau cu ochii pe usa tacuta ca timpul /.../... prins / Sub darimaturile / Credintei) ce-ti aminteste tolstoiana dezolare: Toate-s minciuna, doar moartea e adevarata. Si totusi, intimismul elegiac ales acum de Marian Dumitru nu se infunda in ieremiada si neurastenie. Maria lacrimilor mute este un emotionant si pios acatist in versuri inchinat disparutei cu nume predestinat (ebr. amar), un fruct al dorului vesnic si al nadejdii ca mielul netaiat inca paste undeva intr-o lume mai buna, poetul reusind sa gaseasca in perechile de lacrimi rima perfecta. Emil Lungeanu