Manzul de vant - Petre Ghelmez

Un Manz de Vant are fiecare om cu el. Om si Manz merg din copilarie impreuna, ca doi prieteni buni, la bine si la rau – si intamplarile unuia sunt, de fiecare data, si ale celuilalt. Drumul lor este tot atat de scurt sau tot atat de lung, la amandoi. La fel de lin sau de avantat, la fel de limpede sau de intunecat, si tot atat de lin sau de prapastios, la unul ca si la celalalt. Cand piere faptura aceasta curata si luminoasa, facuta din nimic si din totul, care poate transforma intr-o clipita chiar un automobil orgolios si elegant ca al meu intr-un abur de lumina, atunci piere si drumul.

Piere calul, piere si calaretul.

[…]

Asfaltul se transforma si el intr-o campie intinsa, cu iarba matasoasa, impestritata de fluturi si flori. Cismeaua automata, din coltul strazii, devine izvor plin de racoare. […]

Noroc ca agentii de circulatie pe langa care trec eu – vreun baiat chipes ori vreo fata nostima, in uniforma ei militareasca – nu stiu ce e cu mine si asa scap cu fata curata. Ma opresc ei din cand in cand, la cate o intersectie sau la cate un panou indicator si-mi atrag atentia: „Ati condus cu viteza prea mare!” Ori: „N-ati pornit la timp si ati incurcat circulatia.” Sau, si mai grav: „Ati incalcat regulamentul, trebuie sa va amendam!”

Ei nu vad Manzul meu de vant, roscat si suplu, usor si ager ca gandul, care ma poarta in aceeasi clipita pe toata fata pamantului, in stele si-n luna, fara sa-mi ceara nici macar o tava de jaratec, asa cum spune povestea ca i-a cerut martoaga aceea neputincioasa lui Fat-Frumos, pentru a se preface in cal inaripat.

Cat mai e vreme, pana nu ajungem la o intersectie periculoasa, vreau sa va povestesc cate ceva despre Manzul meu de Vant, care a existat, tot atat de adevarat cum n-a existat, in copilaria mea, si cu care si acum ma mai intalnesc din cand in cand.

In zadar ma fac eu ca i-am uitat chipul, in zadar incerc sa cred ca nu-i mai inteleg vorbele si mersul. E de-ajuns ca, sub apasarea unei raze de soare sau de luna, o frunza sa se desprinda de pe creanga si stiu ca acolo se afla el, Manzul de Vant. Aud, tropotitul copitelor sale marunte in spatele meu, ma intorc si nu-l vad. Se misca iarba in fata mea, dar nimeni nu trece. Ma multumesc atunci sa ascult si sa-i transcriu aici, pe hartie, povestile. Si indata apar urechile-i agere si botul lui umed, din ramurisul umbros si sonor al cuvintelor. Atat de aproape! Atat de departe!...