Mai mult ca trecutul - C. Voinescu

 

Un prozator al timpului nostru
In perioada de liberalism relativ, sfarsitul anilor saizeci si inceputul anilor saptezeci, au aparut cateva romane curajoase, care condamnau obsedantul deceniu, dar a existat suspiciunea (indreptatita) ca ras-pundeau unor indicatii, ca fusesera publicate pentru ca se daduse voie (de sus). Intr-adevar, era un viclesug (caruia i-au cazut prada autori de valoare), tinand de o lupta politica intestina, noii conducatori denigrandu-i si inculpandu-i pe cei dinainte, prin diverse mijloace (iar cel literar era, in epoca, dintre cele redutabile).
Regimul lui Gheorghiu-Dej, atat de laudat de proletcultisti, devenise dintr-odata odios. Putem considera ca romanele obsedantului deceniu au fost implicate intr-o conjunctura, necesare unui interes politic.
La scurt timp, s-a instalat realismul socialist, impunand ideologizarea culturii, recomandand scriitorilor vizite in fabrici si uzine, prezentarea ca erou a omului nou (activistul), cu o constiinta avansata, o viziune simplista, maniheica a existentei.
Dupa 1989, cand a venit libertatea la putere, toata lumea, cuprinsa de un avant auroral, a fost de acord ca trebuie schimbate multe, reconsiderata grila valorica, dar, mai ales, ca se poate scrie liber despre prohibitiile perioadei comuniste. Se astepta o afluenta de carti preocupate preponderent de obsedantele decenii (vreo patru si ceva). S-a scris, in acest sens, sporadic, neesential. Absenta a fost compensata prin scrierile de sertar (si acelea putine), cu preocupari, in general, memo-rialistice. Romanul istoriei raioase a fost amanat. Reflexul care a functionat a fost, probabil, al unei dezideologizari totale (asemenea dezalcoolizarii), precum si al seduc-tiei irezistibile a prezentului (monopolizat de spectacolul – dezgustator – politic).
Citind cartea lui C. Voinescu, Mai mult ca trecutul, am avut satisfactia de a da peste acest segment tematic, asteptat si nemaivenit. Ii mai citisem, nu de mult, un volum de nuvele realiste, cu un simt al limbii remarcabil, care mi-a produs o foarte buna impresie.
In roman, vechiul regim nu este tratat cu incrancenare, ci cu o severitate disimulata in umor si ironie, alteori, in lirism, dandu-se atentie faptului cotidian, fara sa lipseasca backgroundul istoriei mari. Autorul este si un incisiv jurnalist si acest fapt se recunoaste in verva discursului, in observarea atenta si eficace a mentalitatii si a cliseelor de limbaj, in dinamica imaginarului, in sarcasmul aluziv.
Dupa un sfert de secol de la caderea comunismului, dupa o democratie nereusita (mosita prost), dupa decadenta pernicioasa a clasei politice si a intregii societati, raul existential de altadata, care devenise insu-portabil, s-a estompat, s-a uitat, iar lumea merge inainte, cu noile griji, cu noile distractii.
In carte, sunt reinviate fantome ale unei istorii absurde: propaganda politica impotriva evidentei, rasturnarea valorilor, manipularea, teroarea, dezinformarea, grotescul fara sfarsit. Textul, cu aspect oral, pitoresc, sub forma de continuum (frazele juxtapuse se intind pe mai multe pagini), reprezinta confesiuni si rememorari, surprinzator de amanuntite, ale unui personaj martor, nascut in 1944, surprins la varste diferite.
Cele ale copilului au inocenta, cele de maturitate sunt amar-ironice. Simptomatologia este cea stiuta. Casele boieresti nationalizate, incarcate de cultura, s-au transformat in sedii ale noilor institutii profane, populate de oamenii Partidului, ignari, dar devotati, executanti fara retinere. Tovarasul Pastaie, presedinte de CAP, cu doua clase, duce ideologia comunista la formalism scolastic: „am auzit membri de partid injurand de grijanie, de Maica Precista, de Dumnezeii ma-sii, de crucea mamii lui de chiabur, de Pastic, de sfinti, de arangheli, de biserica si de alte lucruri apuse pentru totdeauna, sa dam afara din injuraturile noastre, asa cum am dat afara din case chiaburii, vorbele astea porcoase, sa injuram deschis, tovaraseste, cu manie proletara, tovarasi, sa injuram marxist-leninist, asa cum ne invata marii ganditori ai omenirii, de imperialism, du-te-n imperialismul ma-tii, ce vreti mai revolutionar, de americani, tu-ti americanii in cur, parca ai da cu maciuca-n ei, fi-ti-ar exploatarea omului de catre om a dracului, de dusmanul de clasa, facu-ti si dregu-ti, dusmanule de clasa”.
Oamenii vorbesc in sterilul limbaj de lemn, folosesc formele preluate din discursurile politice, au invatat ca datoreaza totul Partidului si ca acesta gandeste si vegheaza pentru ei (Partidul nu doarme). Tovarasul Tarna, de la judet, o lamureste ideologic pe o coltoasa profesoara de matematica, asezata in fata lui, pe ghidonul bicicletei, in timp ce el pedaleaza.
Autorul surprinde scene memorabile, cum este cheful si partida de poker (care fac sa dispara lupta de clasa) din Casa agronomilor, in timp ce, in jur, dincolo de petrecareti, „societatea socialista pe cale de a deveni multilateral dezvoltata” isi vede de drumul ei neabatut, parand a-i ignora total.
Protagonistul este martorul (si actantul) dezastruoaselor evenimente ale unei lumi anapoda, parcurgand intreaga etapa comunista, incepand cu bombardamentele din timpul razboiului (cand refuza sa mai suga de la sanul mamei), continuand cu ocupatia ruseasca, politizarea totala a vietii, colecti-vizarea fortata, exterminarea indezirabililor, declarati dusmani ai poporului, viata plina de samavolnicii de la internat, efectuarea obligatorie a stagiului militar, abrutizant si abuziv, perioada stagiaturii in invatamant, instalarea treptata a unui conformism cvasiunanim, munca umilitoare de activist cultural, chiolhanurile si apucaturile inaltei clase politice.
Metoda autenticista include naratiunea subiectiva intr-o tesatura ampla a istoriei tratate jovial. Aspectul eclectic al societatii se regaseste in diversitatea locatarilor din casa nationalizata a unui avocat, spirit rafinat, pianist pasionat, transferat in camarutele servitorilor: un proaspat colonel, avansat rapid in grad datorita originii sanatoase, Didina, amanta tovarasului Tanjala, domnul Stratila, adventist, care nu lucreaza sambata, „nici duminica la munca voluntara, de defilari ce sa mai vorbim, nu l-a vazut nimeni nici la Intai Mai, nici la 23 August, nici la 7 Noiembrie, nu ia parte nici la sedintele de sindicat, la colectarea de fier vechi, de sticle goale sau de zdrente”, secretarul de partid de la Uzina, contabilul de la cantina judeteana de partid, o familie de invatatori, un actor de la teatrul de papusi, o familie de pensionari, un tractorist de la salubritate si un carutas. Fiecare, cu metehnele sale, ocupa un spatiu si are un confort corespunzator pozitiei sociale.
Eroul parcurge diverse etape ale vietii, copilaria, scolaritatea (o parte la internat), facultatea, armata, profesia, adaptandu-se unei societati a reeducarii, punitive, restrictive, in care „asta trebuia sa intelegi bine, ca n-aveai voie”.
In armata facuta la T. R., unde a fost selectat pentru cor la vocea a doua, trebuie sa cante „cantece patriotice, de tara, de sef de tara, de partid, de sef de partid, care era si sef de tara, de Comandant Suprem, de pace in lume, de sef de pace in lume, de popor, de cel mai iubit fiu al poporului”.
Stilul, implicit comic, are totusi o seriozitate (o distantare) ironica, o ironie dramatica. Naratiunea nu este lineara ci, dupa reguli asa-zis contrapunctice, alterneaza societatea mare cu societatea mica (a familiei), timpi diferiti ai istoriei (perioada interbelica si cea comunista), spatii geografice (actiunea se muta in Ardeal, in Arges, in Oltenia).
Remarcabile sunt paginile care reconstituie o cronica de familie, prezentand aspecte ale vietii intr-un orasel ardelenesc interbelic si, mai ales, povestea de iubire a parintilor.
Arta lui C. Voinescu atinge apogeul in scena halucinanta a calusului, inchipuit de muribundul Vatafu (era chiar conducator de calus), dar si in bufonada organizarii vizitelor oficiale, care puneau in alerta toate institutiile zonei, sau in comentarea mortii lui Gheorghiu-Dej si a pregatirii succesoratului.
In timpul studentiei, in marele oras banatean, evenimentele politice primitive par estompate de nivelul ridicat de civilizatie, de cultura multietnica, pe cand in satul argesean, in care familia se va muta, totul pare infernal, „unde si comunistii sunt parca mai hidosi, cu noroaie pana la gat, cu intuneric, cu cote, cu chiaburime, cu umilinte din partea unor analfabeti numindu-se activisti de partid”. In orasul de pe Bega, localnicii au rude in strainatate, familii intregi se expatriaza.
Sunt povestite, cu delicatete si poeticitate, idilele cu o sarboaica, o nemtoaica, o evreica, o unguroaica. In plimbarile lor (crepusculare, pentru ca toate aceste tinere vor emigra), in mediul familial, discutiile sunt despre muzica, religie, cultura, iar subtextual despre libertate, iubire, idealitate.
Cartea se termina cu evocarea unor posibili maestri spirituali (profesori univer-sitari, un preot), oameni ai principiilor si ai valorilor, aflati in contrast total cu mediul disolut din jur. Este un apendix filosofic, menit sa lege si sa proiecteze aceasta carte, plecata din biografie, spre o semnificatie alegorica, dandu-ne romanul unui destin.
C. Voinescu aduce o carte asteptata, amestec de realitate si fictiune, conturandu-ne convingerea ca istoria nu este, in ultima instanta, decat o forma de manipulare a omului de catre om.
Paul Aretzu