Magna cum laude. Diacritice II - Al. Cistelecan

Niciodata Romania n-a avut atatia poeti-doctori. Traditia, autorizata si aureolata de insusi Eminescu, le recomanda poetilor sa profeseze dispret fata de asemenea vanitate academica. Desi au mai fost si inainte cazuri de,, scriitori-doctori”, ele pot intra toate in capitolul de exceptii. Acum insa regula s-a intors. Absorbiti de universitati, poetii (si prozatorii, fireste) n-au avut incotro si, dupa ’90, au trebuit sa-si ia patalama de savanti. Celor mai multi nu le-a stricat ( la creativitate) si niciunuia nu i-a daunat, in genere vorbind. Convertirea scriitorilor in doctori e unul din micile fenomene culturale de azi cu oarece semnificatie. Cum elanul ( si sistemul mai intai, se-ntelege) i-a cuprins indeosebi pe optzecisti, recenta lor acreditare in eruditie le-a sporit complexul de superioritate culturala atat fata de seriile anterioare, cat si fata de cele urmatoare ( ce-i drept, in acest punct nici n-a fost greu, caci urmasii profeseaza anume si ostentativ conditia de illetres, ca sa probeze intoarcerea lor, inchisa in biblioteca). Rezultatul acestei campanii nationale de convertit scriitorii in doctori n-a fost doar un spor bibliografic ( destul de consistent si el). Cercetarile lor au o nonsalanta in plus si vin din unghiuri de atac destul de surprinzatoare. Asa ca avantul academic al scriitorilor e de salutat in totul. 

Al. Cistelecan

RECENZII