Luntre si punte - Ovidiu Verdes

Tanarul poet Ovidiu Verdes isi intelege conditia intr-un mod propriu, el mizeaza pe neasemanare, cultiva surpriza, ineditul, stranietatea; o face chiar uneori cu ostentatie si cu o fervoare amalgamanta. Pariul sau cu poezia se bazeaza pe contrarietate si dificultate, cu rare concesii facute in directia accesibilitatii. Ovidiu Verdes isi propune, inca din anii liceului, probleme ce releva o constiinta poetica precoce, un spirit teoretic si critic in acelasi timp. Isi impune un regim de luciditate pe care nu-l vrea redus la autocenzura, dar, pe de alta parte, isi doreste „un dram de inconstienta“. Stie ca nu are inca „elanurile unui mistic, nici energia juvenila a unui nihilist“. In „Memento“ (manuscris, 1980–1981), numeste, cu dezarmanta sinceritate si acuitate, contradictia in care se afla: „Am o placere simultana de a ma intoarce asupra mea si de a vrea sa uit de mine...“.
Mircea Martin

Aparitia postuma a acestui volum scris de Ovidiu Verdes intre anii 1988–1990 nu este doar un act de recuperare a unei voci si a unei etape din constructia unui scriitor pe care il iubim, ci si ocazia de a umple un gol in cronologia si evolutia poeziei noastre. Ce scria un tanar poet, fara sa publice, fix la granita dintre lumi, dintre epoci istorice, dintre ceea ce era optzecismul deja conturat si asa-numitul nouazecism? Cum se raporta la poezie, la ceilalti care scriau? Cum isi organiza laolalta resursele teoretice si poetice? In Luntre si punte descoperim o voce diferita de ceea ce stim deja ca fiind reprezentativ pentru acea generatie. Nu e nici optzecism, nici nouazecism, e desfasurarea fortei unui vizionar in silent mode, care deopotriva chirurgical si ezitant construieste, foarte constient, un univers ale carui mecanisme le stie pe de rost, dar de care ramane el insusi intimidat. Undeva la limita dintre vis si lumea de afara, urbana, aia in care sufli fumul de tigara, aceeasi lume si acelasi fum ca in Muzicile si fazele de mai tarziu.
Svetlana Carstean

RECENZII