Legende din Ceahlau - Constantin Bostan

     Se spune ca Panaghia s-a nascut demult, tare demult, pe cand locurile strajuite de Mos Ceahlau si udate de Mama Bistrita erau aproape cu totul salbatice… S-a nascut, draga de ea, intr-un catun de la poalele Ceahlaului, in familia unor oameni sarmani. A fost insa binecuvantata, din frageda pruncie, cu multe si alese insusiri. Ca s-au strans ursitoarele in jurul ei de indata ce a venit pe lume, daruindu-i pe rand, de la capataiul albiei ce-i era si leagan, mai toate bunatatile vietii… Numai ca, nu stiu cum s-a facut, dar, intrecandu-se ele in a-i lumina viitorul, au miluit-o cu frumusete la chip, cu fragezime si gingasie in trup, cu pas mladios, cu duiosie in suflet, cu stralucire de azur in priviri, dar… au uitat de noroc!
    Asa a crescut, ca bucurie a ochilor si sufletelor celor doi parinti ai sai, cu totul nevoiasi in ale traiului cel de toate zilele. Ca mult prea putin pamant aveau pentru a cultiva cele trebuitoare la orice masa si nici cu destula faneata pentru bietele animale nu erau daruiti. De aceea, doar cateva oratanii si doua capre tineau pe langa bordeiul lor… Au tot muncit din greu, sarmanii, dar n-au apucat sa-si vada fata iesita in lume si maritata cu un flacau vrednic, precum merita. S-au stins din viata intr-o toamna ploioasa si rece, zdrobiti de un trunchi de copac pe cand incercau sa-si faca rost de lemn pentru iarna cea lunga si grea.
     Ei, si daca a ramas Panaghia orfana, iaca, stiindu-i frumusetea cea fara de seaman, atat la trup cat si la suflet, s-au grabit sa o ia in grija lor doi soti mai instariti, dar fara copii, care traiau intr-un sat vecin, ceva mai mare. Nu a durat insa prea mult bucuria noilor sai parinti…