Jurnale intime - Charles Baudelaire

Traducere din franceza, prefata si note de Liliana Alexandrescu

„Ei bine, da, cartea asta mult visata va fi o carte cu naduf... Povestindu-mi educatia, felul in care mi s-au modelat ideile si sentimentele, vreau ca neincetat sa se simta ca sunt strain lumii si idolilor ei. Voi intoarce impotriva intregii Frante realul meu talent pentru impertinenta. Am nevoie de razbunare asa cum un om obosit are nevoie de o baie.“ (CHARLES BAUDELAIRE)

„Stapanit in egala masura de dorinta de a se inalta pana la contemplarea «tronurilor si stapanirilor» si de nevoia de a savura licorile grele ale pacatului, rand pe rand si cateodata simultan, atras si respins de extreme – dragostea chemand ura si hranindu-se cu ea –, omul, prada acestei crude ambivalente afective, sfarseste prin a se imobiliza in centrul propriei lui fiinte, cuprins de un soi de dezgust extatic.“ (MARCEL RAYMOND)

„O trasatura fundamentala a lui Baudelaire e disciplina sa spirituala si calitatea constiintei sale artistice. El intruneste geniul poetic si inteligenta critica. Conceptiile despre procesul poetic stau pe aceeasi treapta cu poezia insasi, lasand-o adeseori in urma lor.“ (HUGO FRIEDRICH)

„Sa fie un dandy: iata modelul uman si social la care aspira Baudelaire. Dandy-ul, spune el, trebuie sa se preocupe de eleganta vestimentara, sa cultive astfel ideea de frumos in propria-i persoana, sa-si satisfaca pasiunile, sa simta si sa gandeasca. Contrar insa opiniei curente superficiale, dandysmul nu se reduce la grija pentru gest si costum, care nu sunt decat simboluri vizibile ale superioritatii spiritului sau. In ce consta atunci semnul acestei «caste trufase»? In cautarea originalitatii, in cultul propriului eu, in nevoia de a se delimita fata de o ambianta sociala si istorica pe care n-o suporta. Aceasta separare orgolioasa comporta permanenta tensiune a unei tinute. Chiar suferind, dandy-ul va surade, ca spartanul sub muscatura vulpii. Dandysmul apare cumva inrudit cu stoicismul, iar rasul lui este ecoul controlat al unei discipline interioare.“ (LILIANA ALEXANDRESCU)

 

CHARLES BAUDELAIRE, parintele modernitatii poetice europene, s-a nascut la Paris pe 9 aprilie 1821. Pe langa cele doua volume de poeme aparute in timpul vietii lui, Les Fleurs du Mal (1857) si Les Paradis artificiels (1860), si volumele postume Le Spleen de Paris: Petits poèmes en prose (1869) si Journaux intimes (1887), a publicat numeroase cronici muzicale si de arta plastica, articole de critica literara si reflectii despre scriitori contemporani. Critica din epoca i-a intampinat insa cu rezerva si uneori chiar cu aversiune scrierile, care sfideaza morala si cutumele sociale ale vremii, introducand o noua sensibilitate si o noua estetica. Principalele coordonate ale poeziei lui – romantismul intunecat, valorificarea uratului si raului, cautarea corespondentelor, simbolul si sugestia in transpunerea lumii prin limbajul poetic, supranaturalismul, dandysmul, complexul poetului damnat, spleenul, explorarea paradisurilor artificiale – vor fi si miezul marii poezii a secolului XX. Primele insemnari cu titlul Fusées. Suggestions (Rachete. Sugestii) dateaza din 1855, iar primele „note“ pentru Mon cœur mis à nu (Inima mea dezvaluita), din 1859, ambele titluri fiind inspirate cel mai probabil de unele reflectii din Marginalia lui Edgar Allan Poe (care i-a fost cel mai apropiat model literar si uman si pe care, traducandu-l in franceza si dedicandu-i ample studii critice, l-a facut cunoscut publicului european). Din corespondenta lui Baudelaire reiese limpede ca intentiona sa dea acestor pagini forma unor opere incheiate si ca le destina publicarii: Inima mea dezvaluita trebuia sa devina „o mare carte despre mine insumi“, „o carte cu naduf“ in care „am sa-mi adun toate maniile“. Dar au fost ordonate si reunite in volum abia la douazeci de ani dupa moartea lui, sub titlul Jurnale intime. Sunt texte cu un caracter fragmentar si eteroclit, majoritatea extrem de scurte, iar multe au forma de aforisme sau de schite pentru viitoare proiecte. Ele contin insa idei esentiale ale esteticii baudelairiene, despre arta (muzica, pictura, teatru), rolul artistului in lume si in societate, politica, geniu, inspiratie si munca, religie si Dumnezeu, dragoste, feminitate etc. Jurnalele intime pot fi considerate de aceea o autentica si curajoasa autobiografie, un ghid de „conduita, morala si metoda“ atat in viata, cat si in literatura al unui spirit nonconformist si vizionar, care si-a dorit sa ramana mereu „strain lumii si idolilor ei“, asumandu-si in acelasi timp pretul acestei „impertinente“: critici, respingere, datorii, depresii, boala si in cele din urma moartea, la doar 46 de ani.