Invataturile lui Gurdjieff pentru a patra cale - P. D. Uspensky

 La inceputul anilor 1900, Uspenski s-a aventurat in Orientul Mijlociu si in Extremul Orient, in cautarea urmelor cunostintelor pierdute. Reintors in Rusia, a tinut conferinte despre cautarea miraculosului. Prezentarile sale au atras multe persoane interesate de subiect. La una dintre aceste conferinte, a fost abordat de doi auditori care l-au sfatuit sa se intalneasca cu un mistic strain care vizita atunci Rusia.


    In 1915, Uspenski l-a intalnit pe Georges Gurdjieff si si-a dat seama imediat ca acesta detinea acea cunoastere pe care o cautase atat de departe. A devenit elevul lui Gurdjieff, care 

Piotr Demianovici Uspenski... 5

Conferinta 1... 13
Conferinta 2... 33
Conferinta 3... 53
Conferinta 4... 67
Conferinta 5... 81


 Constiinta omului, oricum am privi-o, nu ramane niciodata identica. Ea este ori prezenta, ori absenta. Momentele privilegiate de constiinta creeaza memoria. De celelalte momente, omul pur si simplu nu-si aminteste.

    Aceasta, mai mult decat orice altceva, creeaza iluzia unei constiinte permanente sau a unei perceptii continue de sine.

    Unele scoli actuale de psihologie neaga cu totul existenta constiintei, neaga pana si utilitatea unui astfel de termen, dar este vorba aici de lipsa de intelegere in exces.

    Alte scoli - daca merita totusi acest nume - vorbesc despre stari de constiinta, subintelegand prin asta ganduri, emotii, impulsuri motrice si senzatii. Aceasta rezulta dintr-o eroare fundamentala: confundarea constiintei cu functia psihica. Ne vom ocupa mai tarziu de acest subiect.

    In realitate, in majoritatea cazurilor, gandirea moderna se bizuie mai departe pe vechea formulare conform careia constiinta nu cunoaste grade. Recunoasterea generala, desi tacita, a acestei idei, contrazisa totusi de un numar mare de descoperiri ulterioare, a impiedicat multe observatii posibile despre variatiile de constiinta.

    De fapt, constiinta prezinta grade foarte vizibile si observabile; in orice caz, vizibile si observabile in noi insine.

    Este vorba intai de problema duratei: Cat timp am fost constienti?

    Apoi, de frecventa acestor aparitii ale constiintei: De cate ori am fost constienti?

    In fine, de amplitudinea si profunzimea sa: de ce anume am fost constientii Aceasta poate sa varieze mult odata cu dezvoltarea interioara a omului.

    Este de-ajuns sa examinam primele doua probleme ca sa intelegem ideea unei evolutii posibile a constiintei. 

Aceasta idee este legata de un fapt esential, bine cunoscut de vechile
scoli psihologice, stiut, de exemplu, de autorii Filocaliei, dar ignorat complet de filosofia si psihologia moderna din ultimele doua-trei secole. Este vorba despre faptul ca, prin eforturi speciale si un studiu special, se poate obtine o constiinta continua si controlabila.

    Voi incerca sa explic cum poate sa fie studiata constiinta. Luati un ceas si observati minutarul, ramanand constienti de voi insiva si concentrandu-va asupra gandului urmator: "Sunt Piotr Uspenski", "Sunt aici acum". Incercati sa nu va ganditi la nimic altceva, observati doar miscarea minutarului si fiti constienti de voi insiva, de numele vostru, de existenta voastra si de locul in care va aflati. Alungati orice alt gand.

    Daca sunteti perseverenti, veti fi in stare sa faceti asta 2 minute. Aceasta este limita constiintei voastre. Si daca, imediat dupa aceea, incercati sa repetati experienta, o sa vi se para mai grea decat prima data.

    Aceasta experienta arata ca un om, in starea sa normala, printr-un efort mare, poate sa fie constient de un subiect (el insusi) cel mult 2 minute.

    Deductia majora pe care o putem formula din aceasta experienta, daca o efectuam corect, este ca omul nu e constient de el insusi. Iluzia pe care o are - aceea ca e constient - este creata de amintire si de procesele de gandire.

    Un om, de exemplu, se duce la teatru. Daca are acest obicei, nu este in mod special constient ca se afla acolo unde e, cu toate ca poate sa observe si sa vada lucrurile, ca poate sa-i placa sau nu spectacolul, sa si-l aminteasca, sa-si aminteasca oamenii pe care i-a intalnit acolo si asa mai departe.

    Intors acasa, isi aduce aminte ca a fost la teatru si, bineinteles, ca a fost acolo constient. Nu are nicio indoiala in aceasta privinta si nu-si da scama ca propria-i constiinta ar...

    "Nimic mai usor de sacrificat!" se va spune. Dar, in realitate, oamenii ar sacrifica orice mai degraba decat propriile emotii negative. Nu exista placere sau delectare pe care omul sa nu fie gata s-o sacrifice din motive marunte, in schimb, nu-si va sacrifica niciodata suferinta. Si, intr-un fel, este explicabil.

    Destul de superstitios, omul se asteapta sa castige ceva cand isi sacrifica placerile, dar nu asteapta nimic de la sacrificarea propriei suferinte. Are mintea plina de idei false despre suferinta: persista sa creada ca suferinta ii este trimisa de Dumnezeu sau de zei ca sa-l pedepseasca sau sa-l educe, si ii va fi chiar frica sa auda de posibilitatea de a se lipsi de suferinta intr-un mod atat de simplu. Ceea ce face aceasta idee si mai greu de admis este existenta unui numar mare de suferinte de care omul nu poate sa se dezbare; fara a mai pune la socoteala multe alte suferinte care sunt bazate numai pe imaginatie si la care el nu poate si nici nu vrea sa renunte, cum ar fi ideea de nedreptate sau credinta conform careia ar fi posibila suprimarea nedreptatii.

    In plus, multe persoane nu au alte emotii decat cele negative. Toate "eurile" lor sunt negative. Daca le-am inlatura emotiile negative, ar risca sa se prabuseasca sau sa dispara cu totul.

    Si ce-ar mai fi viata noastra daca ar fi lipsita de emotii negative? Ce ar mai fi ceea ce numim arta, teatru, drama? Ce ar mai fi majoritatea romanelor?

    Din pacate, nu exista posibilitatea ca emotiile negative sa dispara; emotiile negative nu pot fi stapanite si nu pot sa dispara decat cu ajutorul unor cunostinte de scoala si al unor metode de scoala. Lupta impotriva emotiilor negative face parte integranta din disciplina de scoala si este strans legata de ansamblul muncii de scoala.

    Daca emotiile negative sunt artificiale, contra naturii si inutile, de unde pot sa provina? Deoarece nu cunoastem originea omului, nu suntem in masura sa discutam despre aceasta problema si putem sa vorbim despre emotiile negative si despre originea lor doar in raport cu noi si cu viata noastra. De exemplu, observandu-i pe copii, putem sa remarcam ca le sunt insuflate emotiile negative si ca le inyata de la sine imitandu-i pe adulti sau pe cei mai mari decat ei.

    Daca, din primele zile de viata, un copil ar putea sa fie inconjurat de oameni lipsiti de emotii negative, ar fi proba-bil si el lipsit de ele sau ar avea atat de putine, incat ar putea sa fie usor controlate printr-o educatie corecta. Dar, in viata reala, lucrurile se petrec cu totul altfel si, prin toate exem-plele pe care le poate vedea si auzi, din lectura, filme etc, un copil de aproximativ 10 ani cunoaste deja toata gama emotiilor negative si poate sa si le imagineze, sa le reproduca si sa se identifice cu ele la fel de bine ca un adult.

    La adulti, emotiile negative sunt intretinute de constanta lor justificare si glorificare in literatura si arta, precum si de autojustificarea si complezenta fata de noi. Nici cand ajung sa ne exaspereze tot nu credem ca este posibil sa ne eliberam de ele.

    In realitate, avem asupra emotiilor negative mai multa putere decat ne inchipuim, mai ales din momentul in care stim cat sunt de periculoase si cat de urgenta este lupta cu ele. Dar gasim prea multe scuze ca sa le justificam si inotam cand in marea de egoism, cand in cea a compatimirii de sine, gasind greseli peste tot, numai la noi nu.

    Ceea ce am spus arata ca ne aflam intr-o situatie foarte ciudata in ceea ce priveste relatia cu centrul nostru emotio-nal - n-are nici parte pozitiva, nici negativa. Cele mai multe dintre functiile sale negative sunt pure inventii si multe...
 

RECENZII