Imaginarul violent al romanilor - Ruxandra Cesereanu

O poeta, o scriitoare (in sens pur beletristic) care se intereseaza in acelasi timp, cu aplicatie si cu profesionalism, de teme dificile si analizeaza fenomene precum „gulagul”, „tortura”, violentele etc. nu poate sa nu atraga, fie si involuntar, atentia. Daca ar fi sa folosim o tipologie clasica, am spune ca la Ruxandra Cesereanu genele vir si femina sunt nu numai in proportii sensibil egale, dar si intr-un echilibru etern instabil. Ceea ce o face imprevizibila, adesea contradictorie, greu de redus – cel putin deocamdata – la unitatea unei formule si definitii de sinteza. Ruxandra Cesereanu dovedeste disponibilitatea larga pentru insolit si pentru „lovituri de teatru”, impulsuri surprinzatoare si teme de „efect”. (Adrian MARINO)
    Cartea este deopotriva cuprinzatoare si sagace, statistica si suculenta. Factologica si speculativa, sinteza a gazetariei pamfletare de la noi, ca si o reuniune a polaritatilor politice extremiste in unghiul retoricilor de animalizare-intru-linsare a adversarului si de sexualizare a limbajului.( Dan C. MIHAILESCU)

     Fragment din volum:
 
   “Retrospectiva 
 
    Iata acum, pe scurt, sinteza a ceea ce am investigat in acest eseu, prin intermediul unor autori-cheie ori gazete si reviste pe care le-am considerat reprezentative pentru anumite epoci si pentru mentalul romanesc.
    Ca pamfletar, Eminescu poate fi taxat astazi, printr-o sintagma la moda, drept incorect politic el a fost xenofob coleric mai ales impotriva grecilor liberali (proiectati ca „vampiri") si de-abia apoi a evreilor (vazuti ca „otravitori"). Desfriul coruptiei politice, politicienii-cocote, pornocratia morala, orgia demagogiei au sporit efectul de infectie a natiei, supralicitat de publicistul de la Timpul. Cand patetic, cind ironic-inflamat, Eminescu a functionat inauntrul unei mistici a Romaniei si a romanismului, carora le-a cautat radacinile intr-o Dacie mitizata. Alergia lui la venetici si-a cautat motivatia intr-o romanofagie practicata de acestia in scop degenerator si uzurpator. Eminescu s-a temut de o posibila metamorfoza a Romaniei intr-o America dunareana, Belgie a Orientului sau Eldorado al raselor straine. Veneticii reprezentau ideea de «gangrena», «gunoi» ori «putrejune», pe care chirurgul si autopsistul moral Eminescu se simtea dator sa le sanctioneze. Patetismul sau l-a facut sa corporalizeze imaginea Romaniei, mizind pe efecte emotionale: tara era aratata ca un trup desangvinizat, ranit si bubos sau, in caz extrem, ca un cadavru singerind si mutilat.
    Limbajul colorat al lui Caragiale, publicistul, retine imediat atentia, alaturi de histrionismul sau buf si verva acida. Ceea ce nu-i iarta Caragiale, Romaniei, este structura de tara a bacsisului si a hatirului, adica bizantinismul ramificat.  Componenta etica, la Caragiale, are simt deratizator, fara patosul eminescian. Ochiul sau sintetizeaza bufoneria, desavirsind-o prin grotesc. Din cind in cind Caragiale are puseuri impotriva veneticilor, fara sa ajunga insa la viziunea romanofaga pe care le-o atribuia Eminescu. In schimb, el taxeaza romanismul «verde», sovin, acuzind «latratura patriotica» si exemplificind toate aceste anti-virtuti in mofturi. Invectivele sale au, totusi, la nivel de limbaj, destule in comun cu Eminescu publicistul.”