Intre 1868 si 1912, seria Iancu Jianu creste in complexitate si dimensiune. Practic, dintr-o nuvela de aproximativ 50 de pagini creste un roman de 500! Complexitatea structurala, tematica si simbolica are in spate un motor istoricist: dorind sa demonstreze ca personajul a existat cu adevarat, prozatorul integreaza, la fiecare noua editie, izvoarele publicate de C. D. Aricescu, Gr. Tocilescu s. a. Parca in ciuda teoriei lui D. Caracostea, continuturile etnografice sunt puse in oglinda cu cele istoriografice. Efectul cautat, acela de verosimilitate a naratiunii (si, de fapt, de intemeiere istorica a mitului), nu-i reuseste prozatorului si, paradoxal, cu cat se furnizeaza mai multe marturii, cu atat personajul se indeparteaza mai mult de propria sa biografie. (…) Precum Luceafarului, lui Iancu Jianu i se refuza moartea si este „condamnat” la o perpetua regenerare. A sasea editie intareste structura hagiografica, in prima parte inserandu-se aproape 100 de pagini despre istoria familiei Jianu-Cesianu. Dincolo de orice modificare survenita de la o editie la alta, putem zari dominanta: efortul de cizelare a formei potrivite mitului haiducului national. Intr-adevar, caracterul de work-in-progress imprimat de N. D. Popescu romanului Iancu Jianu va asigura legea derepetitie proprie oricarui mit.
Roxana PATRAS