Gradini singuratice - Artiom Oleacu

Simtitor si reactiv cum il stiam din cele trei volume care au precedat Gradini singuratice, Artiom Oleacu reuseste si de data aceasta sa nu se repete, sa nu cada in manierism sau in melodrama. Poemele lui au nerv, cadenta si culoare, iar sentimentalismul atasant si autoironic al personajului Artiom, pe care poetul-actor il pune in scena cu reale inzestrari regizorale, nu-si da in petic, ci se pastreaza mai mereu pe granita fina peste care, odata trecut, nu prea mai e cale de ntoarcere – gradinile sale sunt vii si luxuriante asa cum le-a visat insasi Amytis din Media.
Claudiu Komartin
___________________
Care „Gradini singuratice”? Doua lucruri ti se impun atunci cand deschizi orice volum cu poezie de Artiom Oleacu. Mai intai, modul in care isi dozeaza poemele. Are economia inexorabila a unor manuscrise recuperate dupa un cataclism viitor („va veni nenea gigantul/ ne va apuca cu trei degete”) sau trecut („39 de ani/ de la catastrofa de la Cernobil”). In acelasi timp, fiecare text pe care il propune este o negociere lirica: intre ceea ce a contat si ceea ce va conta, intre ceea ce nu s-a intamplat niciodata si ceea ce ar fi trebuit sa iti faca o idee despre cine e vorba. Dar marturisirea poeziei sale este de fiecare data actiune: „luna coboara din cer/ si-mi astupa inima”. E actor, o sa spui. Dar poezia lui este cel mai departe de ceea ce ai intelege prin interpretare actoriceasca. Pentru ca Artiom nu amplifica la persoana I. Arta lui este mai degraba aceea de a identifica amplificarile care te determina. Actoria din poemele lui este asadar a lumii, nu a vocii care ti se adreseaza. Aceasta din urma (pentru ca poemele lui incep de multe ori la final ca sa repozitioneze partile de inceput) incearca sa isi gaseasca pentru fiecare moment forma de rezistenta, de persistenta, de consistenta in fata jocului continuu al lumilor.
Razvan Tupa

RECENZII